luni, 13 ianuarie 2014

dubito ergo suum

Două experimente:
1. La un supermarket pe 4 feluri de vin frantuzesc, patru feluri de vin nemtesc, etichete cu specificatii similare, calitati similare, preturi identice. În zilele când în difuzoare era muzică franţuzească 77 din 100 de oameni alegeau unul din sortimentele franţuzeşti, în zilele cu muzică germană 73 din 100 alegeau un sortiment nemţesc.
Întrebaţi asupra criteriilor de alegere au dat explicaţii foarte raţionale, însă nici una cu referire la muzică. 2. Patru perechi de ciorapi identici au fost examinate pentru alegerea uneia. Motivele invocate de subiecti pentru alegere au fost diferentele de textura, atingere, luciu, greutate. Din 250 de persoane, doar 6 au sesizat că fiecare pereche avea un miros specific.
Mi se par, efectic, şocante cifrele. I mean, apar si argumente gen... sunt alegeri minore, lipsite de importanţă şi le facem inconştienţi, receptivi deci la sugestii şi manipulări.
Totuşi, până unde merge lipsa noastră de luciditate în alegere? Sigur, până la deciziile majore în viaţa fiecăruia. Să luăm un exemplu – căsătoria este o decizie majoră a fiecăruia. Cum alegem partenerul? Vom regăsi probabil răspunsuri relativ variate, precum e inteligent, e frumos, e bun la pat, are bani etc etc... În principiu toate aceste răspunsuri sunt raţionale, chiar dacă unele morale, altele nu, altele prioritizează frumuseţea comportamentală, altele pe cea fizică. Toate sună RAŢIONAL. Dar dacă cineva ar fi spus acum 200 de ani că alege ptr că partenerul seamană cu unul din părinţi? Până la Freud nu l-ar fi crezut nimeni şi ar fi zis că e nebun, păcătos ş.a.. Dacă unul spune acum că a ales partenerul pentru că are aluniţă pe pometele stâng şi pentru că atunci când l-a privit prima oară ţinea piciorul drept în faţa stângului??? E oare mai puţin raţional decât alţii? Exagerez pentru a demonstra fix posibilitatea absurdităţii criteriilor de acţiune umana. Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi. Din experiemntele de mai sus, e foarte clar că în multe cazuri argumentarea deciziilor proprii se fa Dar dacă nu avem încă experiemnte care să analizeze adevăratele motive din spatele unor decizii aşa zis raţionale? Dacă raţionalizarea apare exclusiv post-factum şi doar ca mistificare care să salveze pretenţiile de homo sapiens?! Din ce în ce mai multe decizii şi comportamente raţionale sunt demonstrate experimental ca fiind total inconştiente, pe criterii aparent aberante – gen să alegi vin în funcţie de muzica pe care o asculţi sau ciorapi în funcţie de miros. Şi fix ieri citeam despre Lankavatara sutra „sutra spune că suferim toți de nebunie sistemică. Că acolo unde nu există decît termeni ai relației, noi înțelegem eronat termeni ai realității. Că suferim de o psihopatie a discriminării perpetuată la nesfîrșit prin energie habituală.” Şi dacă ar fi aşa, ce ar rezulta oare din? Să presupunem că nimeni nu acţionează conştient, că pentru orice act, de fapt, construim o argumentaţie perfect raţională, însă falsă. Pe FB Better Falling (fain nume) spunea că s-a greşit când s-a trecut de la dubito, ergo cogito, cogito ergo suum la doar cogito, ergo suum, când de fapt cel mai corect ar fi dubito, ergo suum. La ce oare ar mai putea folosi mintea în contextul ăsta? Autominciuna ar fi cea mai bună formă de igienă şi, în final, de supravieţuire psihică şi mentală. Cine ar accepta că s-a îndrăgostit de o persoană din cauza unui miros pe care nici măcar nu l-a conştientizat? La ce altceva ar mai putea fi bună raţiunea? Şi dacă nu e raţiunea, atunci ce altceva ne poate ajuta? Well... precum spune blogul ăsta e kind of fucked up.