Două experimente:
1. La un supermarket pe 4 feluri de vin frantuzesc, patru feluri de vin nemtesc, etichete cu specificatii similare, calitati similare, preturi identice. În zilele când în difuzoare era muzică franţuzească 77 din 100 de oameni alegeau unul din sortimentele franţuzeşti, în zilele cu muzică germană 73 din 100 alegeau un sortiment nemţesc.
Întrebaţi asupra criteriilor de alegere au dat explicaţii foarte raţionale, însă nici una cu referire la muzică.
2. Patru perechi de ciorapi identici au fost examinate pentru alegerea uneia. Motivele invocate de subiecti pentru alegere au fost diferentele de textura, atingere, luciu, greutate. Din 250 de persoane, doar 6 au sesizat că fiecare pereche avea un miros specific.
Mi se par, efectic, şocante cifrele. I mean, apar si argumente gen... sunt alegeri minore, lipsite de importanţă şi le facem inconştienţi, receptivi deci la sugestii şi manipulări.
Totuşi, până unde merge lipsa noastră de luciditate în alegere? Sigur, până la deciziile majore în viaţa fiecăruia. Să luăm un exemplu – căsătoria este o decizie majoră a fiecăruia. Cum alegem partenerul? Vom regăsi probabil răspunsuri relativ variate, precum e inteligent, e frumos, e bun la pat, are bani etc etc... În principiu toate aceste răspunsuri sunt raţionale, chiar dacă unele morale, altele nu, altele prioritizează frumuseţea comportamentală, altele pe cea fizică. Toate sună RAŢIONAL. Dar dacă cineva ar fi spus acum 200 de ani că alege ptr că partenerul seamană cu unul din părinţi? Până la Freud nu l-ar fi crezut nimeni şi ar fi zis că e nebun, păcătos ş.a.. Dacă unul spune acum că a ales partenerul pentru că are aluniţă pe pometele stâng şi pentru că atunci când l-a privit prima oară ţinea piciorul drept în faţa stângului??? E oare mai puţin raţional decât alţii? Exagerez pentru a demonstra fix posibilitatea absurdităţii criteriilor de acţiune umana.
Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi. Din experiemntele de mai sus, e foarte clar că în multe cazuri argumentarea deciziilor proprii se fa
Dar dacă nu avem încă experiemnte care să analizeze adevăratele motive din spatele unor decizii aşa zis raţionale? Dacă raţionalizarea apare exclusiv post-factum şi doar ca mistificare care să salveze pretenţiile de homo sapiens?! Din ce în ce mai multe decizii şi comportamente raţionale sunt demonstrate experimental ca fiind total inconştiente, pe criterii aparent aberante – gen să alegi vin în funcţie de muzica pe care o asculţi sau ciorapi în funcţie de miros.
Şi fix ieri citeam despre Lankavatara sutra „sutra spune că suferim toți de nebunie sistemică. Că acolo unde nu există decît termeni ai relației, noi înțelegem eronat termeni ai realității. Că suferim de o psihopatie a discriminării perpetuată la nesfîrșit prin energie habituală.”
Şi dacă ar fi aşa, ce ar rezulta oare din? Să presupunem că nimeni nu acţionează conştient, că pentru orice act, de fapt, construim o argumentaţie perfect raţională, însă falsă. Pe FB Better Falling (fain nume) spunea că s-a greşit când s-a trecut de la dubito, ergo cogito, cogito ergo suum la doar cogito, ergo suum, când de fapt cel mai corect ar fi dubito, ergo suum.
La ce oare ar mai putea folosi mintea în contextul ăsta? Autominciuna ar fi cea mai bună formă de igienă şi, în final, de supravieţuire psihică şi mentală. Cine ar accepta că s-a îndrăgostit de o persoană din cauza unui miros pe care nici măcar nu l-a conştientizat? La ce altceva ar mai putea fi bună raţiunea? Şi dacă nu e raţiunea, atunci ce altceva ne poate ajuta?
Well... precum spune blogul ăsta e kind of fucked up.
luni, 13 ianuarie 2014
vineri, 11 noiembrie 2011
without
s au intamplat multe.
cel mai interesant: nu am mai scris nimic. ma refer mai ales la ce ar fi vrut a fi literatura. si nu cred ca am resimtit ceva f acut.
a venit si pe un fond de deziluzie ca nu sunt suficient de bun. ceea ce era f just.
ar fi bine daca as putea scrie versuri pe care sa le pun apoi pe chitara, dar am nevoie de bani de chitara (ceva mai ok nu reghinul vechi pe care il chinui) si n am.
ideea e ca si asta e tot arta si parca vad ca o sa mi se ia.
mai ales ca m am apucat de afaceri - kind of art, also. pot argumenta, da nu simt nevoia aici. oricum, pana imi iese asta, cui imi da 1500 lei ptr un ovation ii cant 3 cantece :D
cel mai interesant: nu am mai scris nimic. ma refer mai ales la ce ar fi vrut a fi literatura. si nu cred ca am resimtit ceva f acut.
a venit si pe un fond de deziluzie ca nu sunt suficient de bun. ceea ce era f just.
ar fi bine daca as putea scrie versuri pe care sa le pun apoi pe chitara, dar am nevoie de bani de chitara (ceva mai ok nu reghinul vechi pe care il chinui) si n am.
ideea e ca si asta e tot arta si parca vad ca o sa mi se ia.
mai ales ca m am apucat de afaceri - kind of art, also. pot argumenta, da nu simt nevoia aici. oricum, pana imi iese asta, cui imi da 1500 lei ptr un ovation ii cant 3 cantece :D
luni, 30 august 2010
sibiu
bai, nu am mai făcut nimic. invers nu e valabil. nimicul nu m-a făcut pe mine.
en fin, pe weekend am fost la sibiu unde am avut 2 piese, parsifal si lancelot, am vazut costume faine şi o reprezentaţie frumoasă a zânelor din zalău (şi eu am râs de nume, dar chiar au făcut ceva mişto pe acolo), am întors capul după câteva costume pe acolo, m-am tot distrat urmărind nişte nemţi căldărari cumva, mă rog, un fel de post punkeri cam nebuni şi etc.
obositor, dar f frumos. nu pun muzică. nu pun poze că mi e lene :))))
de fapt, acum sunt pe viteză pe la servici şi n am ce face şi mă gândesc să nu îmi închidă ăştia blogul sau mi ştiu eu ce.
la următorul post, dacă apuc să îmi cumpăr chitară (a da, şi am văzut un ovation la o trupă acolo de mi au picat ochii), postez direct un cântec care va fi un cover după 9 crimes al lui damien rice.
en fin, pe weekend am fost la sibiu unde am avut 2 piese, parsifal si lancelot, am vazut costume faine şi o reprezentaţie frumoasă a zânelor din zalău (şi eu am râs de nume, dar chiar au făcut ceva mişto pe acolo), am întors capul după câteva costume pe acolo, m-am tot distrat urmărind nişte nemţi căldărari cumva, mă rog, un fel de post punkeri cam nebuni şi etc.
obositor, dar f frumos. nu pun muzică. nu pun poze că mi e lene :))))
de fapt, acum sunt pe viteză pe la servici şi n am ce face şi mă gândesc să nu îmi închidă ăştia blogul sau mi ştiu eu ce.
la următorul post, dacă apuc să îmi cumpăr chitară (a da, şi am văzut un ovation la o trupă acolo de mi au picat ochii), postez direct un cântec care va fi un cover după 9 crimes al lui damien rice.
sâmbătă, 3 iulie 2010
vineri, 18 iunie 2010
Primele 3 antropogeneze - Popol Vuh
Prima creaţie
După acoperirea pământului cu vegetaţie, a urmat popularea acestuia cu fiinţe animate care ar fi trebuit în schimbul vieţii să îşi îndrepte rugăciuni şi să adore pe Creator. Astfel au apărut primele forme de viaţă cărora le-au fost delimitate areale clare. Tzakol, Bitol, Alom şi Quaholom sunt cei patru zei care le înzestrează cu mijloacele de expresie – triluri, răgete etc, separând fiecare grup şi devenind astfel stăpânii acestora. Apare implicit în acest pasaj şi o clasificare a acestor fiinţe, după un criteriu nu tocmai aşteptat - modul de exprimare prin sunete al fiecărui grup, acelaşi criteriu ce împarte între ele regatele, ţările ori grupurile etnice de astăzi. Şi ne întoarcem din nou la cuvânt, cu care ne vom reîntâlni în fiecare etapă a creaţiei. Liric, modul de redare poate fi privit şi ca o personificare, însă prin chiar definiţia acestui procedeu literar, se umanizează un element, în acest caz fiinţele animate, ce vom vor deveni animale.
Totuşi, aceste fiinţe nu puteau adora creatorul lor, căci nu se puteau exprima corespunzător, nu puteau comunica între ele, nu puteau rosti numele zeilor şi atunci, dezamăgiţi, aceştiau au schimbat forma lor, felul de a se hrăni şi felul de a vieţui şi au fost obligate să devină carne şi hrană, devenind păzitori ai pădurilor, ai plantelor, genii ale munţilor etc. Astfel au apărut animalele, dar şi elementalii, care sunt din această perspectivă privite ca rude ale omului. Majoritatea creaţiilor care au derapat, neştiind să spună numele creatorilor şi să îi adore şi nici măcar să se înţeleagă unii cu alţii, au sfârşit în mito-istoria mayaşă prin transfomarea în animale. De altfel, animalele vorbitoare nu cred că sunt o necunoscută, căci toţi le-am întâlnit într-una din poveştile ce le auzeam în copilărie. Mai mult, la fel ca în arealul occidental, în special nordic, unde spiritele elemenatare sunt apariţii frecvente asociate pădurilor, şi indienii credeau că există ru vinakil chee sau u vinaquil huyub, “micuţii oamenii ai pădurilor” care puteau fi în timpurile străvechi abordaţi, puteau fi un ajutor pentru oameni sau a pain in the ass.
Şi astăzi animalele sunt privite ca gardieni ai pădurii de populaţia Chortí. Şi mai interesant este că formula cu care se desemnează această calitate. U wink ir e tecpan se traduce şi prin păzitor ai templului, propunând o foarte veche sinonimie simbolică, pădure=templu. Ca şi plantele, ele sunt sacrificate după reguli precise, cu permisiunea zeilor şi invocarea numelui acestora. De altfel, vânătoarea încă presupune la multe triburi şi în numeroase mitologii şi tradiţii un act ce nu se poate face fără acordul zeilor sau în opoziţie cu aceştia (cum sunt căptrioara Afroditei ori mistreţul lui Ares, prinse de Hercule). Şi cu siguranţă regăsim camuflate anumite aspect ritualice inclusiv în acţiunile lorzilor englezi pasionaţi încă cu această îndeletnicire, la fel cum nostalgia paradisului e regăsită în forma atât de profană a nudismului.
A doua creaţie
Apoi au creat om şi carnea sa a fost făcută din pământ, însă din acest motiv se desfăcea, nu se putea mişca, nu avea putere, se umezea şi pierdea forma. Putea vorbi, însă nu era capabil să se înţeleagă, căci nu avea minte. Din cauza apei s-a umezit şi mai mult şi a devenit şi mai incosistent. De asemenea, nu se putea multiplica cu uşurinţă, astfel încât zeii au fost nevoiţi să îl desfacă.
La fel ca şi până acum, funcţia specifică a creatorului este redată prin utilizarea unui nou nume. Ştim că dintre cei doi zei care au calitatea de creatori, respectiv Ah tzak şi Ah bit (corespunzători lui Tzakol şi Bitol), al doilea înseamnă literar “cel ce face lucrurile/creează din noroi”. În zona Peru apare o omonimie evidentă când în referirile la zeul creator Viracocha, în perioada celui de-al doilea ciclu al omenirii - Wari runa, sunt expresii precum allpa manta rurak, adică “acela care lucrează sau face cu noroi”. O altă omonimie este şi cu geneza, când Dumnezeu a făcut primul om, pe Adam, din pământ.
Şi Creatorul şi Făcătorul au spus “Să încercăm din nou deoarece creaturile noastre nu vor fi capabile să meargă şi să se multiplice. Să ne gândim la asta … Cum să perfecţionăm pe cel ce ne va venera şi ne va invoca, încât să fie creat cu succes?”
Să reţinem de aici apariţia elementului apă, pe care îl vom regăsi în următorul ciclu şi vom vedea acolo implicaţiile ce apar, căci apa este elementul esenţial al unei culturi agrare, al unui cult al fertilităţii şi poate nu întâmplător aceşti oameni nici nu se puteau multiplica corespunzător. VOm vedea mai târziu că zeii ploii sunt zei negativi încă la populaţii aflate la periferia fostului imperiu Maya.
A treia creaţie
După distrugerea celei de a doua creaţii, zeii s-au întâlnit şi au vorbit: “Să spunem lui Xpiyacoc, Xmucané, Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú încercaţi vraja din nou, încercaţi să creaţi din nou. Astfel a vorbit Creatorul şi Formatorul lui Xpiyacoc şi Xmucané. Au vorbit bunicii zilei, bunicii zorilor, cum au fost numite de Creator şi Făcător, ale căror nume erau Xpiyacoc şi Xmucané.”
Apar 4 nume de zei. Interesant este că sunt două cupluri sau chiar unul singur, desemnat apoi prin supranumele Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú (coiot şi tapir), idee susţinută şi de expresia folosită R'atit quih, R'atit zac, tradusă în majoritatea cazurilor ca “bunica zilei şi bunica zorilor”, deşi atit poate avea şi sens colectiv. Când folosesc termenul de cuplu mă refer implicit la o disctincţie sexuală, inexistentă până în acest moment, astfel încât Xpiyacoc şi Xmucané sunt numiţi apoi bunic şi bunică. Ideea distincţiei sexuale ce apare pe parcursul evoluţiei este regăsită şi în teosofia blavatskiană. Cei doi zei par mai degrabă să apară ca emanaţii ale Fiinţei Supreme simultane sau chiar anterioare celorlalţi zei. Important este că sunt priviţi ca unul singur, cererea fiind adresată “bunicii zilei, bunicii zorilor, ale căror nume erau Xpiyacoc şi Xmucané”. Ideea accentuează sacralitatea cuplului şi transfomarea lor într-o singură fiinţă, la fel ca în tainele căsătoriei creştine, o fiinţă capabilă să încarneze printr-un act misterios o coincidentia opossitorum. Interesant este şi faptul că pentru grupuri unite de indivizi, precum şi pentru un cuplu, mayaşii nu folosesc pluralul verbului. Când se referă la cei doi zei, de exemplu, un sacerdot mayaş ar fi spus - Xpiyacoc şi Xmucané este printre primii zei .
Totodată, utilizarea femininului subliniază şi elementul activ din cadrul acestui ciclu - nu se vorbeşte de bunicul zilei, ci de bunica zilei, personajul masculin fiind prezent doar la început şi apoi aproape dispărând. Şi din nou, sinonimii atât de îndepărtate spaţial se impun, de această dată cu tantra, unde masculinul simbolizat de Shiva este întotdeauna imobil, axial, cu lingamul erect şi corpul întins, aproape mort, elementul activ fiind şi acolo cel feminin, reprezentat de Shakti. E de preferat astfel varianta conform căreia, deşi se manifestă sistemic mai tâtziu, tantrismul apare încă înaintea vedelor probabil.
Inclusiv filiaţiile se fac acum pe linie maternă în cadrul civilizaţiei maya. Urmaşii celor doi, din care se vor naşte şi cuplul de gemeni eroi, sunt întotdeauna numiţi cu numele mamei sau ai bunicii, specificitate tipică matriarhatului. Ne aflăm, desigur, într-un ciclu în care primează rolul feminin, civilizaţia este una de factură agrară cu accent cel mai probabil pe horticultură şi cu apariţia unor forme agrare de început, căci elemenual esenţial al acestei creaţii este lemnul. La mayaşi, numele mamei zeilor, zeiţa lunii şi ploii care patronează acest ciclu este Xcanleos, cu rezonanţe sonore evident similare.
Trimiterile la o lume matriarhală sunt prezente în diverse areale geografice şi o certitudine ştiinţifică, existând încă în zilele noastre societăţi cu o astfel de organizare. Cea mai apropiată temporal legendă şi probabil cea mai cunoscută este cea referitoare la regele Arthur, unde se fac destule trimiteri la “vechea religie”, aparent complementară, dar deja în agonie pe atunci în faţa expansiunii creştinismului (dar nu din cauza acestuia e sortită dispariţiei, căci această lume aparţinând ciclului doi al umanităţii trebuia să se încheie şi sucombă în urma propriilor greşeli). Avalonul era locul unde misterele şi iniţierile erau rezervate doar femeilor şi vom afla de la conchistadori despre locuri numite de nativi insulele femeilor. Doamna Lacului pare o zeiţă foarte puternică a acestei perioade (desigur, lacul implică … apă). Lumea aceasta, pe care masculinul simbolizat de Arthur, e încă o lume a vrăjitoriei, a unor elemente ale naturii care astăzi scapă raţionalităţii de tip masculin. În Popol Vuh, bunica zilei este rugată “să facă din nou vraja”şi să creeze. Merlin, sfătuitorul regelui, aparţine acestei religii, şi chiar dacă este bărbat este şi vrăjitor – contradicţie? Nicidecum. Vom afla că atunci când e însămânţat pământul (verbul folosit fiind şi cu sensul de a vrăji) Xpiyacoc este şi el actant, vrăjitor. Însă zeul care patronează ciclul este zeiţa lunii, care apoi preia în mod firesc atribute legate de ploie, de apă şi uneori e numită şi zeiţă a pământului şi cerului, legând din nou, prin simbol, cele de sus cu cele de jos.
Nici supranumele cu referirile la zori de zi şi mai apoi la soare nu sunt întâmplătoare. După cum vom arăta, acum apare şi calendarul, iar la mayaşii e interesant faptul că acelaşi cuvânt, kin, desemna atât ziua, cât şi timpul. Cel mai probabil mai târziu, în următorul ciclu, acest cuvânt a căpătat şi sensul de soare. La azteci, de exemplu, un ciclu al umanităţii era numit chiar soare, nume la care e adăugat cel al unui element vital din acel ciclu. Am văzut deja importanţa apei în sistemul agrar-horticol încă din momentul când omul din noroi nu îi putea rezista, importanţă crescută,cum arată analiza cu privire la Xmucané. Aşadar, nu ne va uimi dacă vom afla că al doilea ciclu aztec se numea Soarele de Apă, nume paradoxal, simbol de un ermetism îngrozitor dacă ne oprim exclusiv la conotaţia lingvistică.
Revenind la textul sacru, Huracán, Tepeu şi Gucumatz cer să se caute împreună soluţii, astfel încât noul om să îi poată susţine, invoca şi să îşi amintească de ei şi numeşte pe Xpiyacoc şi Xmucané, bunic al nostru şi bunică a noastră (din nou posibilitatea ca aceste două emanaţii să fie anterioare celorlalţi zei). Apoi se spune: “Lăsaţi natura, aspectele voastre să fie cunoscute” şi acestea sunt enumerate: Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú, de două ori mamă, de două ori tată, Nim-Ac, Nima-Tziís după care urmează nume ce fac referire la ocupaţii umane - ahqual (cel care sculptează în smarald, Stăpânul Smaraldelor), ahyamanic (bijutierul, lucrătorul în pietre preţioase), ahchut (pictor/sculptor), ahtzalam (constructor), ahraxalac (cel ce face plăci verzi), ahraxazel (cel ce face tigve/vase verzi), ahgol (cel ce face răşină), ahtoltecat (cel ce lucrează în argint. Acestora se adaugă bunica soarelui, bunica dimineţii, care este numit creator, fiind definită prima oară clar o regenţă.
Spunem că Nim-Ac şi Nima-Tziís sunt alt cuplu, desemnând primul tatăl (Ac pentru vier, coiot, traducerile diferă), respectiv mama (reprezentată se pare de un tapir, tziís, animal sacru în acest areal). Este, de asemenea, posibil ca “de două ori mamă” şi “de două ori tată”, cu funcţii de apoziţii, să desemneze atribute ale celor doi. Este dificil de spus exact ce se ascunde aici, cei doi pot fi bunicii (de două ori părinţi=bunici) amintiţi, perechea Xpiyacoc şi Xmucané. Şi la fel cum acest cuplu ultim e redat frecvent prin “bunica”, tot Xmucané apare uneori ca reprezentând toate cele 12 aspectele redate mai sus. Procedeul e îmi pare că se numeşte litotă, redarea întregului printr-o parte.
Se observă apoi în enumerarea celorlalte naturi ale zeilor importanţa culorii verde. Există nu doar bijutierul, ci este enumerat ca gen şi nu specie, “cel ce lucrează smaraldul”, de exemplu. Tigvele, vasele, plăcile sunt verzi, particula fiind raxa. Desigur, ocupaţiile acestea nu ne mai spun nimic, chiar dacă uneori ne place să găsim prinsă de inel o piatră verde atent lucrată. Ele totuşi au semnificaţii profunde. Majoritatea sunt astăzi probabil pierdute, dar pentru a argumenta acestea vom spune că în majoritatea religiilor aceste descoperiri sunt puse pe seama unui zeu civilizator. În arealul mezoamerican, ştim că toltecii erau cunoscuţi ca lucrători desăvârşiţi ai argintului şi că fuseseră iniţiaţi de către Quetzalcoatl, astfel încât cel ce lucra argintul era nu simplu lucrător, ci un iniţiat, actul său fiind un imitattio dei, având un element sacru, ceva probabil similar vechilor lucrători în metal ai Eladei, ce deprinseseră arta de la zeul Hermes şi îi păzeau secretele ca pe ceva sacru (aici trebuie căutat şi modul de manifestare al breslelor de mai târziu). Este foarte posibil ca quiche să fi asimilat în limba lor acest aspect, privind arta toltecă, cuvântul care desemnează aici lucrătorul în argint fiind ah-Toltecat, unde ah are rolul de a substantiviza un verb sau înseamnă “cel care/cel ce”. De ce nu se vorbeşte poate de aur se vor întreba cei familiarizaţi cu aceste culturi. De ce preţuiesc argintul în locul aurului pe care îl aveau din belşug după cum ne vor demonstra, prea brutal şi trist, conchistadorii??
În alchimie şi în general în simbolistică, aurul este metalul solar. Noi ne aflăm în ciclu al treilea din Popol Vuh, unde am demonstrat că zeul tutelar este cel selenar, feminin, acvatic, căruia îi este asociat ca metal argintul, nu aurul solar. Abia mai târziu aurul va începe să capete importanţă, în a patra epocă a umanităţii, aici inclusiv verdele fiind asociat lunii, deci, în principiu, tot luminii.
Să observăm alt element - numărul acestor naturi este 12, plus creatorul, clar indicat prin Xmucané (prima indicare a regenţei cereşti), deci 13, cât numărul cerurilor mayaşe. Este un alt zeu colectiv, formă de manifestare unificată a aspectelor, similară celei deja explicată în cazul zeului 7 sau a Inimii Cerului. De această dată vom vorbi despre zeul 13, astrologic corespunzând zeităţii lunare aflată în poziţia zenit şi a celor 12 constelaţii importante ce o însoţesc. Iar de această dată, expresia este mai clară şi mai extinsă în Popol Vuh decât în Chilam Balam, unde se vorbeşte despre Oxlahun-oc, "Stăpânul celor 13 picioare" ce apare ca acţiune a Cuvântului la cererea Amantei Lumii, care este Zeiţa Lunii. De altfel, în matematicile sacre 1 poate fi egalul lui 13, 1 poate fi egalul lui 3 sau al lui 7 etc.
Din nou, ni se va părea o cultură ciudată poate şi puţin ilară în reprezentările ei, însă mai aproape de noi, depăşind zona Americii Centrale şi de Sud, să facem următorul calcul aritmetic: 12 apostoli şi cu un rabi fac 13. De altfel, sunt mulţi cei care consideră creştinismul o religie feminină, desigur, care a asimilat cuceririle spirituale ce l-au precedat (nu îl amintim pe Nietzsche pentru că acesta nu se mărgineşte la a demonstra pasivitatea creştinismului, ci ar face ce face un mascul când întâlneşte pasivitatea), iar dacă acceptăm asta va trebui să acceptăm şi că, din punct de vedere spiritual, Occidentul este în urma unor civilizaţii străvechi ce au trecut prin acest ciclu evolutiv cu mult timp în urmă.
Cine este însă al 13lea semn al zodiacului?
Ne aflăm în faţa primelor manifestări specifice unei lumi agarare, în care recoltele bogate cer măsurarea timpului şi impun dezvoltarea calendarelor, care în forma iniţială nu au fost solare, ci bazate pe mişcările de revoluţie ale lunii. Limbajul ne ajută şi el, căci spre norocul nostru oamenii acestui ciclu puteau vorbi şi ideea s-a păstrat. Se spune în engleză month (particular mon) şi nu sunth, iar limba română a conservat şi mai frumos această realitate, căci luna înseamnă atât corpul ceresc, cât şi perioada de timp de 30 de zile. (caută şi tu cum se spune la lună în spaniolă (corpul ceresc e selene) şi germană). Omonimii mexicani ai celor doi zei sunt Oxomoco şi Cipactonal, despre aceştia cunoscându-se clar că sunt inventatorii calendarului. A se observa şi relaţiile etimologice între Oxomoco şi Xmucané. Mai amintim şi că la populaţia Corthí luna este “Căpitanul Lumii”, iar stelele subordonate ei.
Odată cu astronomia au apărut şi practicile magice sub forma diverselor metode de divinaţie. Vom vedea imediat cum se ajunge la acestea plecând de la Popol Vuh. După invocarea celor 12 naturi, Huracán, Tepeu şi Gucumatz spun: “Semănaţi cu boabe de porumb şi de fasole faceţi astfel şi vom ştii dacă trebuie să facem, să scobim gura şi ochii săi din lemn. Astfel li s-a spus celor divini”. Termenul tradus prin fasole este tzité, desemnând o formă înrudită cu ceea ce cunoaştem astăzi ca fasole, mai lemnoasă şi cu boabe de culoare roşiatică. Porumbul era şi el folosit, din celălalt ciclu încă, însă este încă o formă sălbatică. Vom afla în al patrulea ciclu al umanităţii că omul va fi creat din porumb şi poate atunci cei cu memoria mai bună vor sesiza o discrepanţă. De ce omul celui de-al treilea ciclu este făcut din lemn, cu trimitere la fribra mai lemnoasă a păstăii şi nu din porumb? Explicaţia ar putea veni dinspre biologie – fasolea se maturizează, în sensul domesticirii, mai uşor decât porumbul. Nu am verificat şi nu ştiu dacă se poate acest lucru experimental, dar tind să cred că aserţiunea este corectă.
Şi pentru că aminteam de divinaţie, încă ne este cunoscut un joc al amerindienilor ce era folosit ca metodă de divinaţie (vom vedea mai târziu că jocul are semnificaţii întotdeauna sacre în acest areal). Jocul se joacă pe o suprafaţă pătrată ….. (presupun că ascunde semnificaţii ale pământului, plus galbenul lemnului şi culoarea pielii oamenilor din acest ciclu etc, însă aici mai am de căutat câteva lucruri şi intenţionez să revin) cu seminţe de fasole şi porumb. Este, evident din nou un act de imitattio dei, în termenii eliadeşti, repetând anropo-geneza.
Cuplul a coborât şi astfel a fost creat omul din lemn. În timpul aruncării boabelor de porumb şi fasole, a fost invocată şi Inima Cerului să vină şi să sacrifice, astfel încât creaţie să fie bună (cred că ne amintim simbolistica piciorului lui Huracan, nu?). Fiinţele astfel create, “arătau precum oamenii şi au populat suprafaţa pământului. Se multiplicau şi aveau fii şi fiice, dar nu aveau suflete şi nici minte şi nu îşi aminteau de Creatorul lor, de Făcătorul lor”. Aveau să sfârşească ca şi celălalt ciclu. Însă până atunci aceşti oameni s-au multiplicat şi s-au extins pe întreg pământul.
Interesantă şi oarecum obscură este o frază care sună aşa: “Din fasole/lemn a fost făcută carnea omului, dar femeile care au fost fascinate de Creator şi Făcător au avut carnea făcută din papură” –papura este unul dintre semnele zodiacale la azteci, însă nu am căutat încă întreg simbolismul şi probabil voi reveni. Aparent ne gândim la faptul că ne aflăm în plin matriarhat şi rolul femeilor este subliniat ca specificitate, ipoteză ce poate fi validă - probabil vorbim de iniţieri dedicate zeiţei, întocmai ca în Avalon.
Dar putem presupune şi că această fascinaţie a femeilor de papură şi-a găsit şi expresia carnală. Este vorba de un omonim al altei fraze controversate: “Şi văzând fii cerului că fiicele omului sunt frumoase s-au împreunat cu acestea şi astfel au apărut giganţii neplăcuţi lui Dumnezeu” - citat din memorie. Pare exagerat, însă acesta este şi ciclul în care lumea nu mai este percepută doar ca cer şi pământ, acum apărând prima oară lumea subterană. Şi tot acum ne vom întâlni cu giganţii. Potrivit majorităţii interpretărilor găsite, aceştia sunt reminiscenţe ale oamenilor din ciclul precedent. Desigur au existat de fiecare supravieţuitori, logica ilară a lui “dacă toţi au fost distruşi, de la cine ştim povestea?” nefiind neapărat deplasată. Însă cum vom vedea, distrugerea unor giganţi de către gemeni se face la cererea Inimii Cerului (care nu va acţiona direct), lucru mai probabil în cazul unor fiinţe ce descend din zei decât pentru resturi ale unei civilizaţii trecute (Hercule, Tezeu ş.a. vor distruge şi ei fiii monstruoşi ai unor zei). În creştinism Origen a hotărât să scoată aşa ceva din canon, însă Cartea lui Enoch vorbeşte despre îngerii supraveghetori şi apariţia celor cunoscuţi ca Nephilim.
Textul ne mai spune despre omul acestui ciclu că, pe lângă lipsa sufletului şi intelectului, nu aveau sânge, nici substanţă, nici umiditate, carnea lor nu avea consistenţa actuală şi pielea era de galbenă ca lemnul (la fel cum cei din noroi aveau pilea neagră). Arătau ca oamenii, se comportau ca oamenii, însă nu ascultau voinţa zeilor şi îi adorau tot mai puţin, astfel încât au căzut în dizgraţie şi au fost pedepsiţi printr-un un mare diluviu (din nou apariţia apei) adus pe pământ de Inima Cerului, suprafaţa pământului întunecându-se (dispariţia luminii stelelor şi a lunii, trimitere la zeitatea tutelată a ciclului) şi începând o ploaie neagră (din nou apă) care a ţinut şi ziua şi noaptea.
Nu cred să mai fie nevoie să amintesc că despre acest mare diluviu găsim referinţe la numeroase civilizaţii pe întinsul tuturor continentelor. Lipsesc de aici Noe sau Utnapiştim, dar avem parte de suplicii suplimentare, căci diluviul este completat cu 4 monştrii trimişi să distrugă această creaţie – “Xecotcovach care a venit şi le-a scos ochii, Camalotz şi a venit şi le-a tăiat capetele, Cotzbalam a venit şi le-a devorat carnea, Tucumbalam a venit şi el şi le-a rupt şi le-a pisat oasele şi nervii”. Nu există multe referinţe cu privire la aceşti monştrii. După Ximénez, Xecotcovach era o pasăre, cel mai probabil un vultur. Camalotz este destul de sigur un mare vampir (=nimá chicop) înrudit cu Camazotz care este liliacul morţii, cu care ne vom reîntâlni, Cotzbalam este un jaguar (=balam), cel mai probabil aflat în poziţia de pândă, iar Tucumbalam este un alt nume cu care este desemnat tapirul, însă în Codex Borgiano, unde cei patru sunt reprezentaţi el pare să fie figura asemănătoare unui crocodile sau chiar a unui rechin. Şi cum acestea aparent nu ajungeau, au urmat apoi animalele mici şi animalele mari – câinii au vorbit despre răul ce li s-a făcut, despre faptul că au fost mâncaţi (obicei păstrat încă în Asia galbenă, însă aici câinii comestibili reprezentau o rasă specifică prin faptul că nu lătrau) şi până şi pietrele au venit şi i-au lovit. Probabil acestea sunt argumentele forte pentru care Noe lipseşe.
Mai aflăm că oamenii din lemn au încercat să fugă, să se ascundă şi s-au suit pe acoperişele caselor (ca orice civilizaţie agrară, stabilă, arhitectura e de presupus că a cunoscut evoluţii semnificative), dar casele s-au dărâmat, au încercat să se salveze în copaci, dar copacii i-au alungat. Chiar şi cremenele s-au năpustit asupra lor spunând “Am fost folosite de voi, fiecare noapte, fiecare zi, noaptea, dimineaţa, tot timpul feţele noastre făceau holi, holi, huqui, huqui din cauza voastră”. Am dat citatul şi pentru a arăta cât de dificilă este uneori traducerea – holi, holi, huqui, huqui este o onomatopee. Uneori e ca şi cum un chinez ar da drumul unui lichean pe scări şi ar reda unui oocidental sunetele ce le aude.
O parte totuşi pare să fi supravieţuit, căci textul vorbeşte despre peşterile care le-au ascuns feţele. Naratorul ne mai spune că “se spune că descendenţii lor sunt maimuţele care trăiesc astăzi în pădure”. Şi vom aminti mai încolo de acest pasaj, căci el explică şi o parte din legenda gemenilor jaguar.
Şi astfel sfârşeşte ce-a de-a treia creaţie, cu încă un eşec, iar aici Popul Vuh se opreşte pentru a nara povestea celor doi gemeni jaguar. De altfel, acestei poveşti îi este afectată mai bine de jumătate din carte şi aici sunt închise cele mai impotante mistere care puteau salva sufletul omului. Noi vom amâna puţin povestea lor şi vom continua să vedem al patrulea ciclu al creaţiei, adică omul actual pentru a păstra firul cronologic şi a face mai coerentă înţelegerea acestor cicluri aşa cum sunt redate ele în Popol.
Să mai facem şi observaţia că în acest punct, la finele celei de-a treia creaţii, în codexul K'iche' apare formula “condamnându-i la dispariţie şi moarte”, fiind folosit pentru prima oară cuvântul “moarte”. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Chilam Balam din Chumayel, care menţionează “Pe 3 Cimi, a fost inventată moartea. S-a întâmplat ca zeitatea, Tatăl Nostru să inventeze prima moarte.” În Popol moartea este ce-a de-a şasea zi.
După acoperirea pământului cu vegetaţie, a urmat popularea acestuia cu fiinţe animate care ar fi trebuit în schimbul vieţii să îşi îndrepte rugăciuni şi să adore pe Creator. Astfel au apărut primele forme de viaţă cărora le-au fost delimitate areale clare. Tzakol, Bitol, Alom şi Quaholom sunt cei patru zei care le înzestrează cu mijloacele de expresie – triluri, răgete etc, separând fiecare grup şi devenind astfel stăpânii acestora. Apare implicit în acest pasaj şi o clasificare a acestor fiinţe, după un criteriu nu tocmai aşteptat - modul de exprimare prin sunete al fiecărui grup, acelaşi criteriu ce împarte între ele regatele, ţările ori grupurile etnice de astăzi. Şi ne întoarcem din nou la cuvânt, cu care ne vom reîntâlni în fiecare etapă a creaţiei. Liric, modul de redare poate fi privit şi ca o personificare, însă prin chiar definiţia acestui procedeu literar, se umanizează un element, în acest caz fiinţele animate, ce vom vor deveni animale.
Totuşi, aceste fiinţe nu puteau adora creatorul lor, căci nu se puteau exprima corespunzător, nu puteau comunica între ele, nu puteau rosti numele zeilor şi atunci, dezamăgiţi, aceştiau au schimbat forma lor, felul de a se hrăni şi felul de a vieţui şi au fost obligate să devină carne şi hrană, devenind păzitori ai pădurilor, ai plantelor, genii ale munţilor etc. Astfel au apărut animalele, dar şi elementalii, care sunt din această perspectivă privite ca rude ale omului. Majoritatea creaţiilor care au derapat, neştiind să spună numele creatorilor şi să îi adore şi nici măcar să se înţeleagă unii cu alţii, au sfârşit în mito-istoria mayaşă prin transfomarea în animale. De altfel, animalele vorbitoare nu cred că sunt o necunoscută, căci toţi le-am întâlnit într-una din poveştile ce le auzeam în copilărie. Mai mult, la fel ca în arealul occidental, în special nordic, unde spiritele elemenatare sunt apariţii frecvente asociate pădurilor, şi indienii credeau că există ru vinakil chee sau u vinaquil huyub, “micuţii oamenii ai pădurilor” care puteau fi în timpurile străvechi abordaţi, puteau fi un ajutor pentru oameni sau a pain in the ass.
Şi astăzi animalele sunt privite ca gardieni ai pădurii de populaţia Chortí. Şi mai interesant este că formula cu care se desemnează această calitate. U wink ir e tecpan se traduce şi prin păzitor ai templului, propunând o foarte veche sinonimie simbolică, pădure=templu. Ca şi plantele, ele sunt sacrificate după reguli precise, cu permisiunea zeilor şi invocarea numelui acestora. De altfel, vânătoarea încă presupune la multe triburi şi în numeroase mitologii şi tradiţii un act ce nu se poate face fără acordul zeilor sau în opoziţie cu aceştia (cum sunt căptrioara Afroditei ori mistreţul lui Ares, prinse de Hercule). Şi cu siguranţă regăsim camuflate anumite aspect ritualice inclusiv în acţiunile lorzilor englezi pasionaţi încă cu această îndeletnicire, la fel cum nostalgia paradisului e regăsită în forma atât de profană a nudismului.
A doua creaţie
Apoi au creat om şi carnea sa a fost făcută din pământ, însă din acest motiv se desfăcea, nu se putea mişca, nu avea putere, se umezea şi pierdea forma. Putea vorbi, însă nu era capabil să se înţeleagă, căci nu avea minte. Din cauza apei s-a umezit şi mai mult şi a devenit şi mai incosistent. De asemenea, nu se putea multiplica cu uşurinţă, astfel încât zeii au fost nevoiţi să îl desfacă.
La fel ca şi până acum, funcţia specifică a creatorului este redată prin utilizarea unui nou nume. Ştim că dintre cei doi zei care au calitatea de creatori, respectiv Ah tzak şi Ah bit (corespunzători lui Tzakol şi Bitol), al doilea înseamnă literar “cel ce face lucrurile/creează din noroi”. În zona Peru apare o omonimie evidentă când în referirile la zeul creator Viracocha, în perioada celui de-al doilea ciclu al omenirii - Wari runa, sunt expresii precum allpa manta rurak, adică “acela care lucrează sau face cu noroi”. O altă omonimie este şi cu geneza, când Dumnezeu a făcut primul om, pe Adam, din pământ.
Şi Creatorul şi Făcătorul au spus “Să încercăm din nou deoarece creaturile noastre nu vor fi capabile să meargă şi să se multiplice. Să ne gândim la asta … Cum să perfecţionăm pe cel ce ne va venera şi ne va invoca, încât să fie creat cu succes?”
Să reţinem de aici apariţia elementului apă, pe care îl vom regăsi în următorul ciclu şi vom vedea acolo implicaţiile ce apar, căci apa este elementul esenţial al unei culturi agrare, al unui cult al fertilităţii şi poate nu întâmplător aceşti oameni nici nu se puteau multiplica corespunzător. VOm vedea mai târziu că zeii ploii sunt zei negativi încă la populaţii aflate la periferia fostului imperiu Maya.
A treia creaţie
După distrugerea celei de a doua creaţii, zeii s-au întâlnit şi au vorbit: “Să spunem lui Xpiyacoc, Xmucané, Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú încercaţi vraja din nou, încercaţi să creaţi din nou. Astfel a vorbit Creatorul şi Formatorul lui Xpiyacoc şi Xmucané. Au vorbit bunicii zilei, bunicii zorilor, cum au fost numite de Creator şi Făcător, ale căror nume erau Xpiyacoc şi Xmucané.”
Apar 4 nume de zei. Interesant este că sunt două cupluri sau chiar unul singur, desemnat apoi prin supranumele Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú (coiot şi tapir), idee susţinută şi de expresia folosită R'atit quih, R'atit zac, tradusă în majoritatea cazurilor ca “bunica zilei şi bunica zorilor”, deşi atit poate avea şi sens colectiv. Când folosesc termenul de cuplu mă refer implicit la o disctincţie sexuală, inexistentă până în acest moment, astfel încât Xpiyacoc şi Xmucané sunt numiţi apoi bunic şi bunică. Ideea distincţiei sexuale ce apare pe parcursul evoluţiei este regăsită şi în teosofia blavatskiană. Cei doi zei par mai degrabă să apară ca emanaţii ale Fiinţei Supreme simultane sau chiar anterioare celorlalţi zei. Important este că sunt priviţi ca unul singur, cererea fiind adresată “bunicii zilei, bunicii zorilor, ale căror nume erau Xpiyacoc şi Xmucané”. Ideea accentuează sacralitatea cuplului şi transfomarea lor într-o singură fiinţă, la fel ca în tainele căsătoriei creştine, o fiinţă capabilă să încarneze printr-un act misterios o coincidentia opossitorum. Interesant este şi faptul că pentru grupuri unite de indivizi, precum şi pentru un cuplu, mayaşii nu folosesc pluralul verbului. Când se referă la cei doi zei, de exemplu, un sacerdot mayaş ar fi spus - Xpiyacoc şi Xmucané este printre primii zei .
Totodată, utilizarea femininului subliniază şi elementul activ din cadrul acestui ciclu - nu se vorbeşte de bunicul zilei, ci de bunica zilei, personajul masculin fiind prezent doar la început şi apoi aproape dispărând. Şi din nou, sinonimii atât de îndepărtate spaţial se impun, de această dată cu tantra, unde masculinul simbolizat de Shiva este întotdeauna imobil, axial, cu lingamul erect şi corpul întins, aproape mort, elementul activ fiind şi acolo cel feminin, reprezentat de Shakti. E de preferat astfel varianta conform căreia, deşi se manifestă sistemic mai tâtziu, tantrismul apare încă înaintea vedelor probabil.
Inclusiv filiaţiile se fac acum pe linie maternă în cadrul civilizaţiei maya. Urmaşii celor doi, din care se vor naşte şi cuplul de gemeni eroi, sunt întotdeauna numiţi cu numele mamei sau ai bunicii, specificitate tipică matriarhatului. Ne aflăm, desigur, într-un ciclu în care primează rolul feminin, civilizaţia este una de factură agrară cu accent cel mai probabil pe horticultură şi cu apariţia unor forme agrare de început, căci elemenual esenţial al acestei creaţii este lemnul. La mayaşi, numele mamei zeilor, zeiţa lunii şi ploii care patronează acest ciclu este Xcanleos, cu rezonanţe sonore evident similare.
Trimiterile la o lume matriarhală sunt prezente în diverse areale geografice şi o certitudine ştiinţifică, existând încă în zilele noastre societăţi cu o astfel de organizare. Cea mai apropiată temporal legendă şi probabil cea mai cunoscută este cea referitoare la regele Arthur, unde se fac destule trimiteri la “vechea religie”, aparent complementară, dar deja în agonie pe atunci în faţa expansiunii creştinismului (dar nu din cauza acestuia e sortită dispariţiei, căci această lume aparţinând ciclului doi al umanităţii trebuia să se încheie şi sucombă în urma propriilor greşeli). Avalonul era locul unde misterele şi iniţierile erau rezervate doar femeilor şi vom afla de la conchistadori despre locuri numite de nativi insulele femeilor. Doamna Lacului pare o zeiţă foarte puternică a acestei perioade (desigur, lacul implică … apă). Lumea aceasta, pe care masculinul simbolizat de Arthur, e încă o lume a vrăjitoriei, a unor elemente ale naturii care astăzi scapă raţionalităţii de tip masculin. În Popol Vuh, bunica zilei este rugată “să facă din nou vraja”şi să creeze. Merlin, sfătuitorul regelui, aparţine acestei religii, şi chiar dacă este bărbat este şi vrăjitor – contradicţie? Nicidecum. Vom afla că atunci când e însămânţat pământul (verbul folosit fiind şi cu sensul de a vrăji) Xpiyacoc este şi el actant, vrăjitor. Însă zeul care patronează ciclul este zeiţa lunii, care apoi preia în mod firesc atribute legate de ploie, de apă şi uneori e numită şi zeiţă a pământului şi cerului, legând din nou, prin simbol, cele de sus cu cele de jos.
Nici supranumele cu referirile la zori de zi şi mai apoi la soare nu sunt întâmplătoare. După cum vom arăta, acum apare şi calendarul, iar la mayaşii e interesant faptul că acelaşi cuvânt, kin, desemna atât ziua, cât şi timpul. Cel mai probabil mai târziu, în următorul ciclu, acest cuvânt a căpătat şi sensul de soare. La azteci, de exemplu, un ciclu al umanităţii era numit chiar soare, nume la care e adăugat cel al unui element vital din acel ciclu. Am văzut deja importanţa apei în sistemul agrar-horticol încă din momentul când omul din noroi nu îi putea rezista, importanţă crescută,cum arată analiza cu privire la Xmucané. Aşadar, nu ne va uimi dacă vom afla că al doilea ciclu aztec se numea Soarele de Apă, nume paradoxal, simbol de un ermetism îngrozitor dacă ne oprim exclusiv la conotaţia lingvistică.
Revenind la textul sacru, Huracán, Tepeu şi Gucumatz cer să se caute împreună soluţii, astfel încât noul om să îi poată susţine, invoca şi să îşi amintească de ei şi numeşte pe Xpiyacoc şi Xmucané, bunic al nostru şi bunică a noastră (din nou posibilitatea ca aceste două emanaţii să fie anterioare celorlalţi zei). Apoi se spune: “Lăsaţi natura, aspectele voastre să fie cunoscute” şi acestea sunt enumerate: Hunahpú-Vuch, Hunahpú-Utiú, de două ori mamă, de două ori tată, Nim-Ac, Nima-Tziís după care urmează nume ce fac referire la ocupaţii umane - ahqual (cel care sculptează în smarald, Stăpânul Smaraldelor), ahyamanic (bijutierul, lucrătorul în pietre preţioase), ahchut (pictor/sculptor), ahtzalam (constructor), ahraxalac (cel ce face plăci verzi), ahraxazel (cel ce face tigve/vase verzi), ahgol (cel ce face răşină), ahtoltecat (cel ce lucrează în argint. Acestora se adaugă bunica soarelui, bunica dimineţii, care este numit creator, fiind definită prima oară clar o regenţă.
Spunem că Nim-Ac şi Nima-Tziís sunt alt cuplu, desemnând primul tatăl (Ac pentru vier, coiot, traducerile diferă), respectiv mama (reprezentată se pare de un tapir, tziís, animal sacru în acest areal). Este, de asemenea, posibil ca “de două ori mamă” şi “de două ori tată”, cu funcţii de apoziţii, să desemneze atribute ale celor doi. Este dificil de spus exact ce se ascunde aici, cei doi pot fi bunicii (de două ori părinţi=bunici) amintiţi, perechea Xpiyacoc şi Xmucané. Şi la fel cum acest cuplu ultim e redat frecvent prin “bunica”, tot Xmucané apare uneori ca reprezentând toate cele 12 aspectele redate mai sus. Procedeul e îmi pare că se numeşte litotă, redarea întregului printr-o parte.
Se observă apoi în enumerarea celorlalte naturi ale zeilor importanţa culorii verde. Există nu doar bijutierul, ci este enumerat ca gen şi nu specie, “cel ce lucrează smaraldul”, de exemplu. Tigvele, vasele, plăcile sunt verzi, particula fiind raxa. Desigur, ocupaţiile acestea nu ne mai spun nimic, chiar dacă uneori ne place să găsim prinsă de inel o piatră verde atent lucrată. Ele totuşi au semnificaţii profunde. Majoritatea sunt astăzi probabil pierdute, dar pentru a argumenta acestea vom spune că în majoritatea religiilor aceste descoperiri sunt puse pe seama unui zeu civilizator. În arealul mezoamerican, ştim că toltecii erau cunoscuţi ca lucrători desăvârşiţi ai argintului şi că fuseseră iniţiaţi de către Quetzalcoatl, astfel încât cel ce lucra argintul era nu simplu lucrător, ci un iniţiat, actul său fiind un imitattio dei, având un element sacru, ceva probabil similar vechilor lucrători în metal ai Eladei, ce deprinseseră arta de la zeul Hermes şi îi păzeau secretele ca pe ceva sacru (aici trebuie căutat şi modul de manifestare al breslelor de mai târziu). Este foarte posibil ca quiche să fi asimilat în limba lor acest aspect, privind arta toltecă, cuvântul care desemnează aici lucrătorul în argint fiind ah-Toltecat, unde ah are rolul de a substantiviza un verb sau înseamnă “cel care/cel ce”. De ce nu se vorbeşte poate de aur se vor întreba cei familiarizaţi cu aceste culturi. De ce preţuiesc argintul în locul aurului pe care îl aveau din belşug după cum ne vor demonstra, prea brutal şi trist, conchistadorii??
În alchimie şi în general în simbolistică, aurul este metalul solar. Noi ne aflăm în ciclu al treilea din Popol Vuh, unde am demonstrat că zeul tutelar este cel selenar, feminin, acvatic, căruia îi este asociat ca metal argintul, nu aurul solar. Abia mai târziu aurul va începe să capete importanţă, în a patra epocă a umanităţii, aici inclusiv verdele fiind asociat lunii, deci, în principiu, tot luminii.
Să observăm alt element - numărul acestor naturi este 12, plus creatorul, clar indicat prin Xmucané (prima indicare a regenţei cereşti), deci 13, cât numărul cerurilor mayaşe. Este un alt zeu colectiv, formă de manifestare unificată a aspectelor, similară celei deja explicată în cazul zeului 7 sau a Inimii Cerului. De această dată vom vorbi despre zeul 13, astrologic corespunzând zeităţii lunare aflată în poziţia zenit şi a celor 12 constelaţii importante ce o însoţesc. Iar de această dată, expresia este mai clară şi mai extinsă în Popol Vuh decât în Chilam Balam, unde se vorbeşte despre Oxlahun-oc, "Stăpânul celor 13 picioare" ce apare ca acţiune a Cuvântului la cererea Amantei Lumii, care este Zeiţa Lunii. De altfel, în matematicile sacre 1 poate fi egalul lui 13, 1 poate fi egalul lui 3 sau al lui 7 etc.
Din nou, ni se va părea o cultură ciudată poate şi puţin ilară în reprezentările ei, însă mai aproape de noi, depăşind zona Americii Centrale şi de Sud, să facem următorul calcul aritmetic: 12 apostoli şi cu un rabi fac 13. De altfel, sunt mulţi cei care consideră creştinismul o religie feminină, desigur, care a asimilat cuceririle spirituale ce l-au precedat (nu îl amintim pe Nietzsche pentru că acesta nu se mărgineşte la a demonstra pasivitatea creştinismului, ci ar face ce face un mascul când întâlneşte pasivitatea), iar dacă acceptăm asta va trebui să acceptăm şi că, din punct de vedere spiritual, Occidentul este în urma unor civilizaţii străvechi ce au trecut prin acest ciclu evolutiv cu mult timp în urmă.
Cine este însă al 13lea semn al zodiacului?
Ne aflăm în faţa primelor manifestări specifice unei lumi agarare, în care recoltele bogate cer măsurarea timpului şi impun dezvoltarea calendarelor, care în forma iniţială nu au fost solare, ci bazate pe mişcările de revoluţie ale lunii. Limbajul ne ajută şi el, căci spre norocul nostru oamenii acestui ciclu puteau vorbi şi ideea s-a păstrat. Se spune în engleză month (particular mon) şi nu sunth, iar limba română a conservat şi mai frumos această realitate, căci luna înseamnă atât corpul ceresc, cât şi perioada de timp de 30 de zile. (caută şi tu cum se spune la lună în spaniolă (corpul ceresc e selene) şi germană). Omonimii mexicani ai celor doi zei sunt Oxomoco şi Cipactonal, despre aceştia cunoscându-se clar că sunt inventatorii calendarului. A se observa şi relaţiile etimologice între Oxomoco şi Xmucané. Mai amintim şi că la populaţia Corthí luna este “Căpitanul Lumii”, iar stelele subordonate ei.
Odată cu astronomia au apărut şi practicile magice sub forma diverselor metode de divinaţie. Vom vedea imediat cum se ajunge la acestea plecând de la Popol Vuh. După invocarea celor 12 naturi, Huracán, Tepeu şi Gucumatz spun: “Semănaţi cu boabe de porumb şi de fasole faceţi astfel şi vom ştii dacă trebuie să facem, să scobim gura şi ochii săi din lemn. Astfel li s-a spus celor divini”. Termenul tradus prin fasole este tzité, desemnând o formă înrudită cu ceea ce cunoaştem astăzi ca fasole, mai lemnoasă şi cu boabe de culoare roşiatică. Porumbul era şi el folosit, din celălalt ciclu încă, însă este încă o formă sălbatică. Vom afla în al patrulea ciclu al umanităţii că omul va fi creat din porumb şi poate atunci cei cu memoria mai bună vor sesiza o discrepanţă. De ce omul celui de-al treilea ciclu este făcut din lemn, cu trimitere la fribra mai lemnoasă a păstăii şi nu din porumb? Explicaţia ar putea veni dinspre biologie – fasolea se maturizează, în sensul domesticirii, mai uşor decât porumbul. Nu am verificat şi nu ştiu dacă se poate acest lucru experimental, dar tind să cred că aserţiunea este corectă.
Şi pentru că aminteam de divinaţie, încă ne este cunoscut un joc al amerindienilor ce era folosit ca metodă de divinaţie (vom vedea mai târziu că jocul are semnificaţii întotdeauna sacre în acest areal). Jocul se joacă pe o suprafaţă pătrată ….. (presupun că ascunde semnificaţii ale pământului, plus galbenul lemnului şi culoarea pielii oamenilor din acest ciclu etc, însă aici mai am de căutat câteva lucruri şi intenţionez să revin) cu seminţe de fasole şi porumb. Este, evident din nou un act de imitattio dei, în termenii eliadeşti, repetând anropo-geneza.
Cuplul a coborât şi astfel a fost creat omul din lemn. În timpul aruncării boabelor de porumb şi fasole, a fost invocată şi Inima Cerului să vină şi să sacrifice, astfel încât creaţie să fie bună (cred că ne amintim simbolistica piciorului lui Huracan, nu?). Fiinţele astfel create, “arătau precum oamenii şi au populat suprafaţa pământului. Se multiplicau şi aveau fii şi fiice, dar nu aveau suflete şi nici minte şi nu îşi aminteau de Creatorul lor, de Făcătorul lor”. Aveau să sfârşească ca şi celălalt ciclu. Însă până atunci aceşti oameni s-au multiplicat şi s-au extins pe întreg pământul.
Interesantă şi oarecum obscură este o frază care sună aşa: “Din fasole/lemn a fost făcută carnea omului, dar femeile care au fost fascinate de Creator şi Făcător au avut carnea făcută din papură” –papura este unul dintre semnele zodiacale la azteci, însă nu am căutat încă întreg simbolismul şi probabil voi reveni. Aparent ne gândim la faptul că ne aflăm în plin matriarhat şi rolul femeilor este subliniat ca specificitate, ipoteză ce poate fi validă - probabil vorbim de iniţieri dedicate zeiţei, întocmai ca în Avalon.
Dar putem presupune şi că această fascinaţie a femeilor de papură şi-a găsit şi expresia carnală. Este vorba de un omonim al altei fraze controversate: “Şi văzând fii cerului că fiicele omului sunt frumoase s-au împreunat cu acestea şi astfel au apărut giganţii neplăcuţi lui Dumnezeu” - citat din memorie. Pare exagerat, însă acesta este şi ciclul în care lumea nu mai este percepută doar ca cer şi pământ, acum apărând prima oară lumea subterană. Şi tot acum ne vom întâlni cu giganţii. Potrivit majorităţii interpretărilor găsite, aceştia sunt reminiscenţe ale oamenilor din ciclul precedent. Desigur au existat de fiecare supravieţuitori, logica ilară a lui “dacă toţi au fost distruşi, de la cine ştim povestea?” nefiind neapărat deplasată. Însă cum vom vedea, distrugerea unor giganţi de către gemeni se face la cererea Inimii Cerului (care nu va acţiona direct), lucru mai probabil în cazul unor fiinţe ce descend din zei decât pentru resturi ale unei civilizaţii trecute (Hercule, Tezeu ş.a. vor distruge şi ei fiii monstruoşi ai unor zei). În creştinism Origen a hotărât să scoată aşa ceva din canon, însă Cartea lui Enoch vorbeşte despre îngerii supraveghetori şi apariţia celor cunoscuţi ca Nephilim.
Textul ne mai spune despre omul acestui ciclu că, pe lângă lipsa sufletului şi intelectului, nu aveau sânge, nici substanţă, nici umiditate, carnea lor nu avea consistenţa actuală şi pielea era de galbenă ca lemnul (la fel cum cei din noroi aveau pilea neagră). Arătau ca oamenii, se comportau ca oamenii, însă nu ascultau voinţa zeilor şi îi adorau tot mai puţin, astfel încât au căzut în dizgraţie şi au fost pedepsiţi printr-un un mare diluviu (din nou apariţia apei) adus pe pământ de Inima Cerului, suprafaţa pământului întunecându-se (dispariţia luminii stelelor şi a lunii, trimitere la zeitatea tutelată a ciclului) şi începând o ploaie neagră (din nou apă) care a ţinut şi ziua şi noaptea.
Nu cred să mai fie nevoie să amintesc că despre acest mare diluviu găsim referinţe la numeroase civilizaţii pe întinsul tuturor continentelor. Lipsesc de aici Noe sau Utnapiştim, dar avem parte de suplicii suplimentare, căci diluviul este completat cu 4 monştrii trimişi să distrugă această creaţie – “Xecotcovach care a venit şi le-a scos ochii, Camalotz şi a venit şi le-a tăiat capetele, Cotzbalam a venit şi le-a devorat carnea, Tucumbalam a venit şi el şi le-a rupt şi le-a pisat oasele şi nervii”. Nu există multe referinţe cu privire la aceşti monştrii. După Ximénez, Xecotcovach era o pasăre, cel mai probabil un vultur. Camalotz este destul de sigur un mare vampir (=nimá chicop) înrudit cu Camazotz care este liliacul morţii, cu care ne vom reîntâlni, Cotzbalam este un jaguar (=balam), cel mai probabil aflat în poziţia de pândă, iar Tucumbalam este un alt nume cu care este desemnat tapirul, însă în Codex Borgiano, unde cei patru sunt reprezentaţi el pare să fie figura asemănătoare unui crocodile sau chiar a unui rechin. Şi cum acestea aparent nu ajungeau, au urmat apoi animalele mici şi animalele mari – câinii au vorbit despre răul ce li s-a făcut, despre faptul că au fost mâncaţi (obicei păstrat încă în Asia galbenă, însă aici câinii comestibili reprezentau o rasă specifică prin faptul că nu lătrau) şi până şi pietrele au venit şi i-au lovit. Probabil acestea sunt argumentele forte pentru care Noe lipseşe.
Mai aflăm că oamenii din lemn au încercat să fugă, să se ascundă şi s-au suit pe acoperişele caselor (ca orice civilizaţie agrară, stabilă, arhitectura e de presupus că a cunoscut evoluţii semnificative), dar casele s-au dărâmat, au încercat să se salveze în copaci, dar copacii i-au alungat. Chiar şi cremenele s-au năpustit asupra lor spunând “Am fost folosite de voi, fiecare noapte, fiecare zi, noaptea, dimineaţa, tot timpul feţele noastre făceau holi, holi, huqui, huqui din cauza voastră”. Am dat citatul şi pentru a arăta cât de dificilă este uneori traducerea – holi, holi, huqui, huqui este o onomatopee. Uneori e ca şi cum un chinez ar da drumul unui lichean pe scări şi ar reda unui oocidental sunetele ce le aude.
O parte totuşi pare să fi supravieţuit, căci textul vorbeşte despre peşterile care le-au ascuns feţele. Naratorul ne mai spune că “se spune că descendenţii lor sunt maimuţele care trăiesc astăzi în pădure”. Şi vom aminti mai încolo de acest pasaj, căci el explică şi o parte din legenda gemenilor jaguar.
Şi astfel sfârşeşte ce-a de-a treia creaţie, cu încă un eşec, iar aici Popul Vuh se opreşte pentru a nara povestea celor doi gemeni jaguar. De altfel, acestei poveşti îi este afectată mai bine de jumătate din carte şi aici sunt închise cele mai impotante mistere care puteau salva sufletul omului. Noi vom amâna puţin povestea lor şi vom continua să vedem al patrulea ciclu al creaţiei, adică omul actual pentru a păstra firul cronologic şi a face mai coerentă înţelegerea acestor cicluri aşa cum sunt redate ele în Popol.
Să mai facem şi observaţia că în acest punct, la finele celei de-a treia creaţii, în codexul K'iche' apare formula “condamnându-i la dispariţie şi moarte”, fiind folosit pentru prima oară cuvântul “moarte”. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Chilam Balam din Chumayel, care menţionează “Pe 3 Cimi, a fost inventată moartea. S-a întâmplat ca zeitatea, Tatăl Nostru să inventeze prima moarte.” În Popol moartea este ce-a de-a şasea zi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
