H

cu a. în maşina spre casă, pe victoriei am privit picioarele lungi şi bronzate ale unei tinere femei.

fusta scurtă şi albă amplifica efectul, apoi părul a lăsat să i se vadă chipul. ochelari negri şi mari, ce nu reuşeau să ascundă plânsul în hohote.
lucru, de altfel, confirmat de figura uşor contrariată a lui a., când amândoi am vrut să spunem ceva şi din gurile deschise nu a ieşit nimic.

mi-am dat seama că e foarte urâtă. de fapt, picioare frumoase, bust dispropoţionat şi o figură nici măcar salvată de banalitate.

am ştiut atunci că s-a certat cu prietenul ei şi tipul a găsit o scuză penibilă, chiar dacă adevăratul motiv se impunea oricui. ştiam că ea nu a înţeles, că a încercat să salveze relaţia, desigur promiţând, desigur sperând în timp ce refuz rece, după refuz rece. şi aş putea să o iubesc f mult pe femeia aceasta.

seara, sub duş, ea construieşte teorii absurde, găseşte în gesturile lui o tragedie teribilă ce îl împiedică să fie lângă ea (altfel de ce i-ar mai spune "iubito") şi îl va aştepta şi nu va ştii niciodată.

îşi va mai aminti, când se va umple de melancolie, însă nu va înţelege. va spune că e oricum foarte târziu să mai afle şi că nu e fericită, dar nici tristă. şi dacă cineva i-ar spune adevărul, va ştii sigur că iubitul ei ascunde un secret teribil ce nu poate fi spus niciodată şi încă o mai iubeşte şi o ajută să îl uite. poate o organizaţie secretă îi ameninţă viaţa, pentru că a fost întotdeauna un tip misterios, iar el renunţat la fericire pentru a o salva.