Că tot am lipsit, una din cauze a fost un studiu pe Popol Vuh care a declanşat o activitate destul de cronofagă.
Popol Vuh este cartea sacră a mayaşilor, care s-a păstrat într-o transcriere latină de după cucerirea spaniolă. Aici redau doar concluziile pentru prima parte a textului, mai exact cea care tratează despre cosmogeneză. Nu ştiu cât şi pe cine interesează, enfin ...
În capitolul 1 al cărţii, după ce aflăm că scribul va nara tradiţiile ancestrale, începe descrirea procesului de creaţie, care are etape succesive (de-a lungul unei scări, ni se spune în Chilam Balam - alte documente mayaşe, constând în general în profeţii ale sacerdoţilor jaguar), cerul apărând primul, apoi pământul şi pe acesta mineralele, vegetaţia, animalele şi, enfin, omul.
Este important cred de arătat că şi la mayaşi, creaţia este opera unui zeu unic, increat, care există înaintea tuturor fiinţelor şi îşi precede creaţia. Cei care cunoaşteţi totuşi imagini sau nume ale zeilor lor, care aţi lecturat diverse cărţi veţi fi poate contrariaţi la început. Vă rog să aveţi puţină răbdare şi să mergeţi cu mine pe acest drum fără preconcepţii şi veţi decide la final dacă veţi fi de accord sau nu, deşi nu cred că e nevoie să vorbim mult despre cunoaştere de natură iniţiatică, câtă vreme monoteismul e argumentat de o logica simplă care ne vorbeşte despre o primă cauză la Aristotel, de exemplu, o logică ce a fost accesată în majoritatea arealor geografice, iar America nu putea face excepţie.
În Chilam Balam monoteismul este irefutabil - “Totul a fost creat de Dumnezeu Tatăl nostru şi Cuvântul său şi acolo unde nu era cer şi pământ era Divinitatea sa, care prin sine însuşi s-a făcut pe sine un nor şi a creat universul. Şi marea şi divina sa putere făcea ceruruile să tremure”. Cât de aproape suntem cu acest citat de cartea genezei. Şi, de asemenea, iată începutul din Popul Vuh:
“Aceasta este despre cum a fost totul la început, suspendat, totul calm, tăcut, totul lipsit de mişcare, liniştit şi întinderea cerului era goală. Aceasta este prima spunere, prima narare. Nu exista om, nici animal, păsări, peşti, crabi, copaci, pietre, iarbă şi nici păduri, exista doar cerul. Suprafaţa pământului nu apăruse încă. Exista doar marea liniştită şi cerul. Nu exista nimic laolaltă/adunat, nimic care să scoată sunet, nimic care să se poată mişca sau tremura, nimic care să facă zgomot în cer. Nu exista nimic să poată sta, doar apa calmă, marea placidă, singură şi liniştită. Nu exista nimic. Exista doar imobilitate şi linişte în întuneric, în noapte. Doar Creatorul, Făcătorul, Tepeü, Gucumatz, cei Patru Părinţi stăteau în apă înconjuraţi de lumină.”
Înainte de crearea universului, Fiinţa Supremă a creat zeii, care nu sunt decât extracţii din el însuşi. Popul Vuh redă aceste aspecte oarecum neclar, părând la prima vedere că există a priori o serie de zei (Cei Patru Părinţi şi cei doi zei numiţi Tepeü şi Gucumatz) despre care nu se specifică mai nimic. Chilam Balam ajută la o înţelegere mai corectă: “Cel care Este Divinitatea şi Puterea a adus spre fiinţă Marea Piatră a Graţiei şi, acolo unde nu era înainte cer, au fost născute 7 pietre sacre, 7 războinici suspendaţi în spiritul vântului, 7 flăcări şi apoi de 7 ori s-au ridicat cele 7 măsuri ale nopţii.” După crearea şi delegarea puterilor, Fiinţa Supremă capătă un rol pasiv, aspectele, emanţiile sale, fii săi continuând creaţia, astfel fiind preluată şi simbolistica legată de îndatoririle fiului în legătură cu patriarhul şi familia sa. Pentru ca actul să fie perfect, aceste aspecte ale Supremei Fiinţă trebuiau integrate şi li s-a dat numele de U K'ux Kaj = Inima Cerului în Popul sau Zeul Vucub (=7) în Chilam, care nu trebuie înţeles ca un nume colectiv, ci ca o zeitate separată. Din nou, numele zeilor, deci zeii însăşi se leagă de funcţia sau acţiunea pe care o derulează.
Conform Popul Vuh, Tzakol (Creatorul), Bitol (Formatorul), e Alom (Maică Divină, traducere exactă fiind "cei care concep şi dau naştere") şi e Quaholom (Tatăl Divin, "cei care încep copii") apar ca zei regenţi. Ulterior vor fi asociaţi parţial cu cele 4 puncte cardinale şi vor deveni cei 4 Bacab-i sau Chac ce unesc cerul cu pământul, mesageri ai ploii, reprezentaţi şi printr-o cruce ale cǎrei braţe simbolizau punctele cardinale. Cele douǎ nume sub care sunt cunoscuţi desemnau se pare „copacul pâinii” sau „copacul vieţii” – se observă analogia dintre cruce şi arborele vieţii, prezentă şi la alte civilizaţii. Vom vedea mai târziu că este vorba despre o cruce celestă, născută din intersecţia unor importante linii astrologice. Bacab-ii erau reprezentaţi adesea prin pietre (Acantun) pictate în culoarea specifică punctului cardinal. Orice an calendaristic era sub influenţa unuia dintre ei şi acesta murea, se sacrifica la încheierea lui. Au o importanţă deosebită în percepţia spaţiului şi timpului sacru în cultura mayaşă şi în cunoscutul calendar mayaşă, însă nu face obiectul acestei conferinţe în care oricum ne vom permite varii paranteze.
Tzakol, Bitol, Alom şi Quaholom, în uniune cu Tepeü şi Gucumatz formează Inima Cerului, care este, cum spuneam, o zeitate disctinctă de componentele sale. Aflăm apoi că odată cu apariţia lui Tepeü şi Gucumatz, a apărut şi Cuvântul.
Să adăugăm că Tepeü şi Gucumatz sunt identificaţi cu nişte poziţii exacte ale soarelui, când începe răsăritul şi când stelele ajung la zenit formând o cruce astronomică în punctul dintre paralelă şi meriadian. Acesta este momentul în care Inima Cerului acţionează, pentru că acesta este momentul în care toate componentele/ipostazele sunt prezente simultan. Astfel, apariţia celor doi a făcut să apară şi Cuvântul (la început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu – a se vedea din nou geneza, unde termenul pentru divinitate cred că este Elohim, plural al lui El=Zeu). Cuvântul înseamnă act în majoritatea religiilor. Ceea ce în alte religii însă a căpătat caracter ascuns, accesibil iniţiaţilor sau chiar s-a pierdut definitiv, la mayaşi s-a păstrat, iar Cuvântul presupune creaţie instantanee, o legătură de identificare între cuvânt şi realitate, atunci când acesta este pur, când este divin. Aşa este şi în calea budhistă cu 8 braţe când există unitatea între gând, cuvânt, acţiune etc, despre aceasta vorbeşte evanghelistul când spune, citez din memorie - “aţi putea spune muntelui să se mute şi el se va muta”, o trimitere similară regăsim în Smaragdina lui Trismegistus“după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur Cuvânt al Unului” ş.a.. Astăzi, noi am pierdut aceasta forţă teribilă ce rezidă în cuvinte sau o întrebuinţăm pentru scopuri egoiste, adesea ca pe o armă, am inventat minciuna sau diplomaţia, am rupt legătura dintre cuvânt şi realitate şi am transformat un instrument divin într-unul profan, am încurcat numele lucrurile odată cu Babel sau, precum vom vedea, cu un eveniment petrecut în viaţa celor 4 oameni iniţiali amintiţi în Popol. În trecut, însă, existau vraci, şamani, magicieni care spuneau clar ceea ce va fi şi cuvintele se întâmplau întocmai, cuvintele creau forma care apoi era umplută cu materie şi astfel se realizau, deveneau reale, căci realul se realizează, materia înseamnă acţiune. Iată cum limba română oferă o frumoasă explicaţie, căci “a realiza” păstrează încă la noi şi un sens material şi nu mai degrabă strict imaterial, cum se întâmplă cu “to realize”.
Revenind, se cunoaşte faptul că Tepeü se poate traduce prin "rege, suveran". Gucumatz (similar lui Quetzalcoatl), unul dintre cei 7 zei, însă, este asociat în mod mai evident cu creaţia. Uneori cei 7 sunt numiţi chiar cu acest nume “pentru că sunt înfăşuraţi într-o mantie verde, precum pasărea numită quetzal/guc”. Quetzal/guc este pasărea Pharomachrus mocino, aleasă probabil pentru penele sale verzi şi simbolistica aferentă ori pentru alte motive care astăzi ne scapă.
Literar, Gucumatz înseamnă şarpele-quetzal, şarpele-pasăre sau şarpele cu pene de quetzal/guc, unde guc or q'uc trimit atât la penele verzi din coada păsării, cât şi la pasărea însăşi, iar cumatz înseamnă şarpe.
Există desigur o simbolistică complexă aici. Există o echivalare între raza solară şi vegetaţia verde sau pana lungă a păsării quetzal la nivel de proprietăţi magice cumva. E de ştiut că zeii purtau această mantie verde, specifică mai ales lui Gucumatz, doar atunci când erau implicaţi în acte creaţioniste. Producţia de porumb, plantă sacră pentru populaţiile amerindieni, este legată de aceaste simboluri, raportându-se la anotimpul ploios determinat de trecerea soarelui dincolo de zenit. În rituaruile agrare ale populaţiilor Chortí (supuşi ai mayaşilor din regiunile Guatemala şi Honduras), bătrânii, înţelepţii imită zeităţile agrare îmbrăcând mantii verzi. Unul dintre bătrâni, numit Hor Chan (Capul Şarpelui) devine astfel omonim lui Gucumatz. E vorba, desigur, de acel ille tempore al lui Mircea Eliade, despre accesarea timpului non-timp, mitic, sacru în cadrul unui ritual.
Tot la Chortí aflăm că zeii se adună şi nu pot acţiona în nici un fel decât atunci când decizia este unanimă, context ce susţine în plus ideea de Inima Cerului, cum a fost prezentată deja. De altfel, vom vedea mai încolo că după câteva ratări, aparent o parte din zei sunt reţinuţi în a continua actul de antropo-creaţie, Tepeu şi Gucumatz riscând să nu mai poată continua. Până la creaţia omului, însă, zeităţile rostesc cuvântul “pământ” şi astfel pământul este creat.
Tot acum apare şi pentru prima oară numele lui Hurakán – “cel al unui singur picior”, identificat tot cu Inima Cerului.
Toate aceste nume şi identificări ar putea să sperie sau să fie considerate forţate, artificiale dacă uităm că numele reprezintă în general atribute, aspecte ce se relevă în anumite contexte, acţiuni etc. Şi eu am avut aceiaşi senzaţie citind începutul lui Popol Vuh, însă apoi am realizat că în mitologia nordică Odhin avea nenumărate nume, egipteanul Anubis purta nume precum “Cel din piele”, “Domnul Muntelui Occidental”, “Stăpânul Necropolei”, Cel ce are feşele”, „Cel ce numără inimile”, „Cel ce se caţără pe Munte”, iar mai aprope de noi Iisus este Christos, este Mântuitorul sau Cel Uns, Mesiah, este Nazarineanul, este Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, iar exemplele pot continua. Ca să fiu şi mai clar, voi apela la o comparaţie ce poate fi ilară - eu sunt fiul părinţilor mei, soţul soţiei mele, amantul amantei mele căsătorite (nume secret pe care soţia nu îl cunoaşte, ci e rezervat iniţiaţilor în care am încredere), tatăl copiilor mei, bunicul nepoţilor şi cumnatul soţului sorei mele etc, însă rămân totuşi eu însumi.
Vocea Inimii Cerului apare acum definită ca trinitate: Caculhá-Huracán – raza unui picior (caculhá=trăsnet, fulger şi huracán=picior, labă), Chipi-Caculhá – raza mică, Raxa-Caculhá – raza verde/albastră (în alte traduceri raxom sau raxón este o pasăre cu penajul albastru ciel). Aspectele acestea apar ca nişte instrumente ale Cuvântului Divin. În codicele mayaşe Inima Cerului este echivalată de zeul B, reprezentat ca manipulând cele 3 instrumente amintite (în fapt, fulger, tunet, lumină strălucitoare la care se face referire metaforic).
Hurakán este considerat în general zeu al vântului, furtunii, dar şi focului şi a participat la toate cele 3 încercări de creare a omului. Se presupune că locuia în ceaţa de deasupra apelor şi invoca apariţia pământului, fiind legat alteori şi de zeul K al codexurilor, zeu al focului, care avea un singur picior, celălalt fiind reprezentat sub forma unui şarpe. Lipsa unui membru al corpului va fi şi un semn pentru avaturirile sale.
Ca variaţie a Inimii Cerului, Hurakán implică totuşi o funcţie foarte precisă în relaţie cu actul creaţiei. El este zeul unui singur picior. Unde este celălalt picior va fi întrebarea firească. Iarăşi, zeităţile cărora le lipsesc părţi ale corpului sunt nenumărate. Odhin despre care am amintit sacrifică un ochi pentru a bea din izvorul Mimir, Tyr, fiul său sacrifică un braţ pentru ca lupul gigantitc Fenrir să fie legat cu un lanţ magic şi, într-una dintre cele mai frumoase reprezentări poate ale acestei idei, Fiul lui Dumnezeu se sacrifică pe sine însuşi pe cruce. Amintim că acelaşi organ, piciorul, e cedat unui monstru typhonian de Osiris pentru a putea străbate apa ce desparte lumile şi a arăta oamenilor salvarea, la acelaşi picior trimite Hermes cel Şchiop (care însă dispune de sandale înaripate, căci reprimeşti înzecit, nu?). Atâtea sacrificii încât îmi vine să spun că este o insultă ca omul să se considere mai puţin decât zeu.
Unde se află, deci, piciorul lui Hurakán? Mayaşii spun că porumbul s-a născut pe pământ din piciorul Inimii Cerului şi aici trebui probabil căutată şi explicaţia pentru infirmitatea zeului. În alte locuri, pământul însuşi este făcut din acest picior. Astfel pământul este înţeles ca o oglindă a cerului, ca o imagine a acestuia – “precum în cer aşa şi pre pământ” se spune în altă parte. Popol Vuh conclude că “astfel a fost creat pământul, când a fost creat şi populat de către Inima Cerului, Inima Pământului”. Din nou, aceiaşi idee redată atât de frumos - oglindirea cerului pe pământ, “ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra este la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru” din Tabula Smaragdina, zeul cerului este, prin urmare, şi zeul pământului. În Chilam Balan ideea este redată de glifa reprezentând 7 care începe să preceadă la un moment dat cuvântul caban=pământ. Această unitate teogonică se regăseşte ca atare în artă, unde apar reprezentări a unor entităţi, cel mai frecvent şerpi, bicefale sau prin apariţia glifei 7 deasupra ombilicului zeiţei pământ. O confirmare în plus că numele zeilor exprimă funcţii pe care Zeul le deţine sau acţiuni delimitate ale sale.
Apoi a urmat ceva ciudat şi miraculos, ni se spune în Popol, în felul cum au apărut munţii, văile şi ţărmurile pământului, cum, în acelaşi timp au apărut pădurile, apoi “drumurile apelor” care au început să coboare spre poalele munţilor. Expresia e din nou una extrem de frumoasă, pentru apariţia acestor elemente fiind utilizată formula puz naual care indică şi puterea magică de a crea ceva (în sensul de a materializa), dar şi pe acea de a transforma un lucru într-un altul. Puz naual haleb se referă, de exemplu, capacitatea vrăjitorilor mezoamericani de a se transforma în mingii de foc sau diverse animale, aşa cum se povesteşte în cărţile lui Castaneda despre vrăjitorii tolteci.
Înainte de crearea pământului, apele au părăsit locul und ar fi urmat să apară, pământul iniţial fiind “plat ca un platou”, apoi fiind descrisă pitoresc apariţia munţilor, a coastelor. Acest pământ rectangular se continua cu marea şi era reprezentat frecvent prin altarele rectangulare ce însoţesc stelele mayaşe (precum broasca ţestoasă, cea mai cunoscută dintre ele, animal ce poate sta deasupra apei, redat ca un cub aproximativ), reprezintă milpa ce înseamnă în mexicană camp, (cuvânt derivate din nahuatl, mil=câmp şi pa=către), dar care se referă şi la sistemul de irigare. Nu existau râuri, textul ne spune că au apărut întâi “drumurile apelor”. La ţărm, nivelul apelor pare la acelaşi nivel cu marea şi lasă impresia unei extensii subterane a mării, de aici apărând concepţia că pământul e înconjurat de ape şi pluteşte deasupra apelor. Şi cum apa exista înainte de crearea pământului, era suficient doar să fie trasate albiile râurilor adică “drumurile apelor” pentru ca să apară apoi râurile.
Tepeü şi Gucumatz uneau între ei gândurilor aflăm şi, în timp ce meditau, au realizat că atunci când vor fi zorii zilei e necesară şi naşterea omului şi au dispus apariţia şi creşterea arborilor, naşterea vieţii.
restul poate cu altă ocazie ...:p
Popol Vuh este cartea sacră a mayaşilor, care s-a păstrat într-o transcriere latină de după cucerirea spaniolă. Aici redau doar concluziile pentru prima parte a textului, mai exact cea care tratează despre cosmogeneză. Nu ştiu cât şi pe cine interesează, enfin ...
În capitolul 1 al cărţii, după ce aflăm că scribul va nara tradiţiile ancestrale, începe descrirea procesului de creaţie, care are etape succesive (de-a lungul unei scări, ni se spune în Chilam Balam - alte documente mayaşe, constând în general în profeţii ale sacerdoţilor jaguar), cerul apărând primul, apoi pământul şi pe acesta mineralele, vegetaţia, animalele şi, enfin, omul.
Este important cred de arătat că şi la mayaşi, creaţia este opera unui zeu unic, increat, care există înaintea tuturor fiinţelor şi îşi precede creaţia. Cei care cunoaşteţi totuşi imagini sau nume ale zeilor lor, care aţi lecturat diverse cărţi veţi fi poate contrariaţi la început. Vă rog să aveţi puţină răbdare şi să mergeţi cu mine pe acest drum fără preconcepţii şi veţi decide la final dacă veţi fi de accord sau nu, deşi nu cred că e nevoie să vorbim mult despre cunoaştere de natură iniţiatică, câtă vreme monoteismul e argumentat de o logica simplă care ne vorbeşte despre o primă cauză la Aristotel, de exemplu, o logică ce a fost accesată în majoritatea arealor geografice, iar America nu putea face excepţie.
În Chilam Balam monoteismul este irefutabil - “Totul a fost creat de Dumnezeu Tatăl nostru şi Cuvântul său şi acolo unde nu era cer şi pământ era Divinitatea sa, care prin sine însuşi s-a făcut pe sine un nor şi a creat universul. Şi marea şi divina sa putere făcea ceruruile să tremure”. Cât de aproape suntem cu acest citat de cartea genezei. Şi, de asemenea, iată începutul din Popul Vuh:
“Aceasta este despre cum a fost totul la început, suspendat, totul calm, tăcut, totul lipsit de mişcare, liniştit şi întinderea cerului era goală. Aceasta este prima spunere, prima narare. Nu exista om, nici animal, păsări, peşti, crabi, copaci, pietre, iarbă şi nici păduri, exista doar cerul. Suprafaţa pământului nu apăruse încă. Exista doar marea liniştită şi cerul. Nu exista nimic laolaltă/adunat, nimic care să scoată sunet, nimic care să se poată mişca sau tremura, nimic care să facă zgomot în cer. Nu exista nimic să poată sta, doar apa calmă, marea placidă, singură şi liniştită. Nu exista nimic. Exista doar imobilitate şi linişte în întuneric, în noapte. Doar Creatorul, Făcătorul, Tepeü, Gucumatz, cei Patru Părinţi stăteau în apă înconjuraţi de lumină.”
Înainte de crearea universului, Fiinţa Supremă a creat zeii, care nu sunt decât extracţii din el însuşi. Popul Vuh redă aceste aspecte oarecum neclar, părând la prima vedere că există a priori o serie de zei (Cei Patru Părinţi şi cei doi zei numiţi Tepeü şi Gucumatz) despre care nu se specifică mai nimic. Chilam Balam ajută la o înţelegere mai corectă: “Cel care Este Divinitatea şi Puterea a adus spre fiinţă Marea Piatră a Graţiei şi, acolo unde nu era înainte cer, au fost născute 7 pietre sacre, 7 războinici suspendaţi în spiritul vântului, 7 flăcări şi apoi de 7 ori s-au ridicat cele 7 măsuri ale nopţii.” După crearea şi delegarea puterilor, Fiinţa Supremă capătă un rol pasiv, aspectele, emanţiile sale, fii săi continuând creaţia, astfel fiind preluată şi simbolistica legată de îndatoririle fiului în legătură cu patriarhul şi familia sa. Pentru ca actul să fie perfect, aceste aspecte ale Supremei Fiinţă trebuiau integrate şi li s-a dat numele de U K'ux Kaj = Inima Cerului în Popul sau Zeul Vucub (=7) în Chilam, care nu trebuie înţeles ca un nume colectiv, ci ca o zeitate separată. Din nou, numele zeilor, deci zeii însăşi se leagă de funcţia sau acţiunea pe care o derulează.
Conform Popul Vuh, Tzakol (Creatorul), Bitol (Formatorul), e Alom (Maică Divină, traducere exactă fiind "cei care concep şi dau naştere") şi e Quaholom (Tatăl Divin, "cei care încep copii") apar ca zei regenţi. Ulterior vor fi asociaţi parţial cu cele 4 puncte cardinale şi vor deveni cei 4 Bacab-i sau Chac ce unesc cerul cu pământul, mesageri ai ploii, reprezentaţi şi printr-o cruce ale cǎrei braţe simbolizau punctele cardinale. Cele douǎ nume sub care sunt cunoscuţi desemnau se pare „copacul pâinii” sau „copacul vieţii” – se observă analogia dintre cruce şi arborele vieţii, prezentă şi la alte civilizaţii. Vom vedea mai târziu că este vorba despre o cruce celestă, născută din intersecţia unor importante linii astrologice. Bacab-ii erau reprezentaţi adesea prin pietre (Acantun) pictate în culoarea specifică punctului cardinal. Orice an calendaristic era sub influenţa unuia dintre ei şi acesta murea, se sacrifica la încheierea lui. Au o importanţă deosebită în percepţia spaţiului şi timpului sacru în cultura mayaşă şi în cunoscutul calendar mayaşă, însă nu face obiectul acestei conferinţe în care oricum ne vom permite varii paranteze.
Tzakol, Bitol, Alom şi Quaholom, în uniune cu Tepeü şi Gucumatz formează Inima Cerului, care este, cum spuneam, o zeitate disctinctă de componentele sale. Aflăm apoi că odată cu apariţia lui Tepeü şi Gucumatz, a apărut şi Cuvântul.
Să adăugăm că Tepeü şi Gucumatz sunt identificaţi cu nişte poziţii exacte ale soarelui, când începe răsăritul şi când stelele ajung la zenit formând o cruce astronomică în punctul dintre paralelă şi meriadian. Acesta este momentul în care Inima Cerului acţionează, pentru că acesta este momentul în care toate componentele/ipostazele sunt prezente simultan. Astfel, apariţia celor doi a făcut să apară şi Cuvântul (la început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu – a se vedea din nou geneza, unde termenul pentru divinitate cred că este Elohim, plural al lui El=Zeu). Cuvântul înseamnă act în majoritatea religiilor. Ceea ce în alte religii însă a căpătat caracter ascuns, accesibil iniţiaţilor sau chiar s-a pierdut definitiv, la mayaşi s-a păstrat, iar Cuvântul presupune creaţie instantanee, o legătură de identificare între cuvânt şi realitate, atunci când acesta este pur, când este divin. Aşa este şi în calea budhistă cu 8 braţe când există unitatea între gând, cuvânt, acţiune etc, despre aceasta vorbeşte evanghelistul când spune, citez din memorie - “aţi putea spune muntelui să se mute şi el se va muta”, o trimitere similară regăsim în Smaragdina lui Trismegistus“după cum toate lucrurile au fost create printr-un singur Cuvânt al Unului” ş.a.. Astăzi, noi am pierdut aceasta forţă teribilă ce rezidă în cuvinte sau o întrebuinţăm pentru scopuri egoiste, adesea ca pe o armă, am inventat minciuna sau diplomaţia, am rupt legătura dintre cuvânt şi realitate şi am transformat un instrument divin într-unul profan, am încurcat numele lucrurile odată cu Babel sau, precum vom vedea, cu un eveniment petrecut în viaţa celor 4 oameni iniţiali amintiţi în Popol. În trecut, însă, existau vraci, şamani, magicieni care spuneau clar ceea ce va fi şi cuvintele se întâmplau întocmai, cuvintele creau forma care apoi era umplută cu materie şi astfel se realizau, deveneau reale, căci realul se realizează, materia înseamnă acţiune. Iată cum limba română oferă o frumoasă explicaţie, căci “a realiza” păstrează încă la noi şi un sens material şi nu mai degrabă strict imaterial, cum se întâmplă cu “to realize”.
Revenind, se cunoaşte faptul că Tepeü se poate traduce prin "rege, suveran". Gucumatz (similar lui Quetzalcoatl), unul dintre cei 7 zei, însă, este asociat în mod mai evident cu creaţia. Uneori cei 7 sunt numiţi chiar cu acest nume “pentru că sunt înfăşuraţi într-o mantie verde, precum pasărea numită quetzal/guc”. Quetzal/guc este pasărea Pharomachrus mocino, aleasă probabil pentru penele sale verzi şi simbolistica aferentă ori pentru alte motive care astăzi ne scapă.
Literar, Gucumatz înseamnă şarpele-quetzal, şarpele-pasăre sau şarpele cu pene de quetzal/guc, unde guc or q'uc trimit atât la penele verzi din coada păsării, cât şi la pasărea însăşi, iar cumatz înseamnă şarpe.
Există desigur o simbolistică complexă aici. Există o echivalare între raza solară şi vegetaţia verde sau pana lungă a păsării quetzal la nivel de proprietăţi magice cumva. E de ştiut că zeii purtau această mantie verde, specifică mai ales lui Gucumatz, doar atunci când erau implicaţi în acte creaţioniste. Producţia de porumb, plantă sacră pentru populaţiile amerindieni, este legată de aceaste simboluri, raportându-se la anotimpul ploios determinat de trecerea soarelui dincolo de zenit. În rituaruile agrare ale populaţiilor Chortí (supuşi ai mayaşilor din regiunile Guatemala şi Honduras), bătrânii, înţelepţii imită zeităţile agrare îmbrăcând mantii verzi. Unul dintre bătrâni, numit Hor Chan (Capul Şarpelui) devine astfel omonim lui Gucumatz. E vorba, desigur, de acel ille tempore al lui Mircea Eliade, despre accesarea timpului non-timp, mitic, sacru în cadrul unui ritual.
Tot la Chortí aflăm că zeii se adună şi nu pot acţiona în nici un fel decât atunci când decizia este unanimă, context ce susţine în plus ideea de Inima Cerului, cum a fost prezentată deja. De altfel, vom vedea mai încolo că după câteva ratări, aparent o parte din zei sunt reţinuţi în a continua actul de antropo-creaţie, Tepeu şi Gucumatz riscând să nu mai poată continua. Până la creaţia omului, însă, zeităţile rostesc cuvântul “pământ” şi astfel pământul este creat.
Tot acum apare şi pentru prima oară numele lui Hurakán – “cel al unui singur picior”, identificat tot cu Inima Cerului.
Toate aceste nume şi identificări ar putea să sperie sau să fie considerate forţate, artificiale dacă uităm că numele reprezintă în general atribute, aspecte ce se relevă în anumite contexte, acţiuni etc. Şi eu am avut aceiaşi senzaţie citind începutul lui Popol Vuh, însă apoi am realizat că în mitologia nordică Odhin avea nenumărate nume, egipteanul Anubis purta nume precum “Cel din piele”, “Domnul Muntelui Occidental”, “Stăpânul Necropolei”, Cel ce are feşele”, „Cel ce numără inimile”, „Cel ce se caţără pe Munte”, iar mai aprope de noi Iisus este Christos, este Mântuitorul sau Cel Uns, Mesiah, este Nazarineanul, este Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, iar exemplele pot continua. Ca să fiu şi mai clar, voi apela la o comparaţie ce poate fi ilară - eu sunt fiul părinţilor mei, soţul soţiei mele, amantul amantei mele căsătorite (nume secret pe care soţia nu îl cunoaşte, ci e rezervat iniţiaţilor în care am încredere), tatăl copiilor mei, bunicul nepoţilor şi cumnatul soţului sorei mele etc, însă rămân totuşi eu însumi.
Vocea Inimii Cerului apare acum definită ca trinitate: Caculhá-Huracán – raza unui picior (caculhá=trăsnet, fulger şi huracán=picior, labă), Chipi-Caculhá – raza mică, Raxa-Caculhá – raza verde/albastră (în alte traduceri raxom sau raxón este o pasăre cu penajul albastru ciel). Aspectele acestea apar ca nişte instrumente ale Cuvântului Divin. În codicele mayaşe Inima Cerului este echivalată de zeul B, reprezentat ca manipulând cele 3 instrumente amintite (în fapt, fulger, tunet, lumină strălucitoare la care se face referire metaforic).
Hurakán este considerat în general zeu al vântului, furtunii, dar şi focului şi a participat la toate cele 3 încercări de creare a omului. Se presupune că locuia în ceaţa de deasupra apelor şi invoca apariţia pământului, fiind legat alteori şi de zeul K al codexurilor, zeu al focului, care avea un singur picior, celălalt fiind reprezentat sub forma unui şarpe. Lipsa unui membru al corpului va fi şi un semn pentru avaturirile sale.
Ca variaţie a Inimii Cerului, Hurakán implică totuşi o funcţie foarte precisă în relaţie cu actul creaţiei. El este zeul unui singur picior. Unde este celălalt picior va fi întrebarea firească. Iarăşi, zeităţile cărora le lipsesc părţi ale corpului sunt nenumărate. Odhin despre care am amintit sacrifică un ochi pentru a bea din izvorul Mimir, Tyr, fiul său sacrifică un braţ pentru ca lupul gigantitc Fenrir să fie legat cu un lanţ magic şi, într-una dintre cele mai frumoase reprezentări poate ale acestei idei, Fiul lui Dumnezeu se sacrifică pe sine însuşi pe cruce. Amintim că acelaşi organ, piciorul, e cedat unui monstru typhonian de Osiris pentru a putea străbate apa ce desparte lumile şi a arăta oamenilor salvarea, la acelaşi picior trimite Hermes cel Şchiop (care însă dispune de sandale înaripate, căci reprimeşti înzecit, nu?). Atâtea sacrificii încât îmi vine să spun că este o insultă ca omul să se considere mai puţin decât zeu.
Unde se află, deci, piciorul lui Hurakán? Mayaşii spun că porumbul s-a născut pe pământ din piciorul Inimii Cerului şi aici trebui probabil căutată şi explicaţia pentru infirmitatea zeului. În alte locuri, pământul însuşi este făcut din acest picior. Astfel pământul este înţeles ca o oglindă a cerului, ca o imagine a acestuia – “precum în cer aşa şi pre pământ” se spune în altă parte. Popol Vuh conclude că “astfel a fost creat pământul, când a fost creat şi populat de către Inima Cerului, Inima Pământului”. Din nou, aceiaşi idee redată atât de frumos - oglindirea cerului pe pământ, “ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra este la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru” din Tabula Smaragdina, zeul cerului este, prin urmare, şi zeul pământului. În Chilam Balan ideea este redată de glifa reprezentând 7 care începe să preceadă la un moment dat cuvântul caban=pământ. Această unitate teogonică se regăseşte ca atare în artă, unde apar reprezentări a unor entităţi, cel mai frecvent şerpi, bicefale sau prin apariţia glifei 7 deasupra ombilicului zeiţei pământ. O confirmare în plus că numele zeilor exprimă funcţii pe care Zeul le deţine sau acţiuni delimitate ale sale.
Apoi a urmat ceva ciudat şi miraculos, ni se spune în Popol, în felul cum au apărut munţii, văile şi ţărmurile pământului, cum, în acelaşi timp au apărut pădurile, apoi “drumurile apelor” care au început să coboare spre poalele munţilor. Expresia e din nou una extrem de frumoasă, pentru apariţia acestor elemente fiind utilizată formula puz naual care indică şi puterea magică de a crea ceva (în sensul de a materializa), dar şi pe acea de a transforma un lucru într-un altul. Puz naual haleb se referă, de exemplu, capacitatea vrăjitorilor mezoamericani de a se transforma în mingii de foc sau diverse animale, aşa cum se povesteşte în cărţile lui Castaneda despre vrăjitorii tolteci.
Înainte de crearea pământului, apele au părăsit locul und ar fi urmat să apară, pământul iniţial fiind “plat ca un platou”, apoi fiind descrisă pitoresc apariţia munţilor, a coastelor. Acest pământ rectangular se continua cu marea şi era reprezentat frecvent prin altarele rectangulare ce însoţesc stelele mayaşe (precum broasca ţestoasă, cea mai cunoscută dintre ele, animal ce poate sta deasupra apei, redat ca un cub aproximativ), reprezintă milpa ce înseamnă în mexicană camp, (cuvânt derivate din nahuatl, mil=câmp şi pa=către), dar care se referă şi la sistemul de irigare. Nu existau râuri, textul ne spune că au apărut întâi “drumurile apelor”. La ţărm, nivelul apelor pare la acelaşi nivel cu marea şi lasă impresia unei extensii subterane a mării, de aici apărând concepţia că pământul e înconjurat de ape şi pluteşte deasupra apelor. Şi cum apa exista înainte de crearea pământului, era suficient doar să fie trasate albiile râurilor adică “drumurile apelor” pentru ca să apară apoi râurile.
Tepeü şi Gucumatz uneau între ei gândurilor aflăm şi, în timp ce meditau, au realizat că atunci când vor fi zorii zilei e necesară şi naşterea omului şi au dispus apariţia şi creşterea arborilor, naşterea vieţii.
restul poate cu altă ocazie ...:p
Remarcabil comentariu. A fost o incantare sa parcurg accest text. E superb cand oamenii incearca sa se apropie de timpurile mitice si implicit de strabuni.
RăspundețiȘtergereDe curand am intrat in posesia POPOL VUH si pot spune ca m-a fascinat aceasta "Carte a Sfatului", aceasta scriere a "Zorilor Vietii" in cultura Maya.
Incerc sa gasesc acum si Chilam Balam. Imi doresc cu adoare sa parcurg si aceste scrieri.
Va multumesc pentru aceste cosideratii inalte si eu personal astept "restul" ce va veni cu alta ocazie. Cu toata consideratia poate ca acea ocazie se apropie.
Multumesc!