experimente

well, o medie de 92% (enorm mi se pare) dintre participanţii la teste psihologice legate de comunicarea socială a emoţiilor au avut această reacţie la emoţii de orice tip. în speţă, confruntat cu o emoţie, individul o povesteşte şi simte nevoia puternică de socializare (cu o singură excepţie, în cazul emoţiei legate de ruşine, unde forţele de contracţie, să zicem aşa, sunt mult mai puternice şi probabil doar când încrederea în receptor capătă rol preponderent nevoia comunicării se manifestă).
există diferenţe pe vârste. chiar dacă toţi comunică emoţia în procente similare, cu vârsta această comunicare schimbă accentul de la nevoia de sens, de înţelegere a emoţiei, la accente legate de asumare a emoţiilor, fără prezenţa sensului, dar cu o mult mai mare pregnanţă, cu amintirea mai exactă a detaliilor.
nu există diferenţe pe sexe la nivelul reacţiilor declanşate de emoţii, dar există diferenţe majore legate de receptori. în cazul femeilor receptorii pot fi variaţi, câtă vreme în cazul bărbaţilor, obişnuiţi din copilărie să nu se manifeste emotiv, afectele sunt comunicate doar anumitor receptori, în majoritatea cazurilor fiind vorba de parteneră. şi mă gândesc să încerc de acum cu mine să comunic emoţiile mai variat la nivelul alegerii receptorilor şi să încerc să văd ce efecte pot apărea. nu că îmi place să fac asta, dar mă gândesc că sunt educaţional condiţionat şi asta e frustrant. reconstituind, reacţiile mele de comunicare emoţională au fost oarecum ciudate. adică am avut blocaje de tipul incapacităţii de a comunica dacă apărea sexul şi invers - boală relativ veche. cele două au mers/merg ffff rar împreună şi cu f puţine persoane din câte mă cunosc până acum.
mă întreb cum poate diferenţierea asta pe sexe să influenţeze relaţiile interpersonale, în contextul în care motivaţiile submisivităţii feminine (oferite într-un cadru moral-religios mai ales) au dispărut şi asistăm mai degrabă la deraieri clare de reprezentare ale feminităţii în constructele pe care femeia modernă le face. şi iar mă raportez la houellbecq şi iar sunt convins că e f aproape de ceva nou şi virtual real, dar greşeşte oribil pe undeva. femeilor le va lua f mult timp nu să se elibereze, ci să înţeleagă corect libertatea, cel puţin până atunci, societatea clonelor lui houellbecq e imposibilă. abia după aceea, indivizi compleţi şi liberi ar putea-o crea, însă va fi f trist dacă nu vor găsi alte soluţii.
şi la chestia cu dereglările modificării raportului femininului cu sine fac legătura şi cu un film din care am văzut jumătate şi care e tot al lui von trier şi se numeşte manderlay (după ce îl văd scriu despre dacă gasesc ceva interesant de zis şi nu epuizez tema cu cei cu care ţin musai să vb luna asta. ştiu că doar ptr mine pun şi trier nu interesează aşa mult, dar deh, sunt marele masturbator al lui dali dacă e nevoie). în film, un grup de sclavi eliberaţi cerşesc din nou sclavia şi bătaia cu biciul către chiar eliberatorul lor (o femeie de altfel). experimente pe treaba asta au fost făcute şi reacţia emoţională e un argument şi pentru traumele post lagăr de concentrare.
well, aşa mă tentează să fac nişte demonstraţii nazi ... dar mă abţin :p