gravitational cuantic love I

- John, ai pus apă la peşti?
- Da, Sir, dar nici ieri n-au băut nimic!
- Atunci, du-te afară şi udă florile.
- Sir, dar afara plouă.
- Nu-i nimic, ia-ţi umbrela.
- Sir, trebuie să vă spun totuşi că

matematica toposurilor (gr.=loc) propune un nou tip de gândire, care de această dată reuşeşte să dezobiectivizeze realitatea şi se defineşte ca relaţională, argumentând că nu există nimic independent (nici măcar universul însuşi). de aceea aş numi-o şi matematică relaţională şi poate prima formă umanistă a unei ştiinţe exacte. pleacă cumva din acel leibniz care refuza să considere timpul şi spaţiul ca absolute, aşa cum le profeţea newton la acea vreme, ci le vedea, în ciuda privirilor urâte, ca produse exclusive ale unor interdependenţe - chestie pe care am făcut un eseu de filosofie prin liceu când m-am calificat la naţionale (nu mă pot abţine :p)

de ce spun astea? pentru că pe cadrul teoretic al acestor matematici, bohr şi heisenberg au dezvoltat mecanica cuantică, fascinantă ca o religie (de care mă voi folosi într-un construct de psihologie speculativă). o axiomă fundamentală a cuanticii, oricând fin criteriu epistemologic, este principiul de superpoziţie: "dacă un sistem se poate găsi într-una din stările A sau B, atunci el se va găsi şi în combinaţia acestor două stări, respectiv aA + bB, cu a şi b numere aleatorii". fiecare combinaţie e o superpoziţie şi, se deduce uşor, există o infinitate de superpoziţii. ce intuisem printre rânduri la interpretarea mitului peşterii la heisenberg (câteva posturi mai jos) e redat clar de tezele cuantice care împart lumea în două - sistemele de studiat şi observatorul cu instrumentele sale.
cuplat cu principiul incertitudinii lui heisenberg care spune că nu se poate descrie o stare decât fie prin poziţie, fie prin impuls (viteză), niciodată prin ambele aspecte, lucrurile se duc într-o zonă ce se joacă cu sinapsele. ale mele sunt f răsucite, mult mai răsucite decât când mi-o furam la şah de la taică-miu, când am pus mâna pe prolegomene la critica raţiunii, şi chiar decât atunci când gândeam despre spaţiul n-dimensional şi geometrii noneuclidiene, unde urechile mele paralele din universul tridimensional, se încrucişează iremediabil de la a 5 dimensiune în sus. mai ales dacă se mişcă cu viteză apropiată de cea a luminii şi se alungesc (câte nasuri am în a şasea dimensiune nu am reuşit niciodată să aflu? înfrângerea doare). glumă ori serios, însă clar scurtă paranteză deschisă, culianu a reuşit să mă destupe cât de cât propunând un univers bidimensional, cu oameni-linii aflaţi pe suprafaţa unui lichid dintr-o farfurie (ok, recunosc, e chiar ciorbă de burtă). cum imaginează ei lingura mea care ia de acolo lichid (ca o linie care apare şi dispare), cum imaginează cercurile de ulei de la suprafaţă (am zis ciorbă, da?!) ca nişte discontinuităţi spaţiale, capătul lumii etc, de o manieră similară percepem noi fenomenele din a patra dimensiune.
râdeţi, ha? f. frumos, dar măcar gâdilaţi-mă şi pe mine. de ceva vreme sunt f trist. închizând paranteza, principala problemă o reprezintă faptul că noi analizăm un sistem cu care interacţionăm sau din care facem parte. mai mult, observatorul alege să descrie starea sistemică prin viteză sau prin poziţie. el nu mai descoperă adevărul, ci un adevăr pe care chiar îl crează sau îl influenţează prin alegere-voinţă, ignorând conştient (cum cere principiul lui heisenberg) o parte a informaţiilor (codate în biţi, să spunem, la nivelul particulelor). suntem în punctul în care un strălucit matematician precum lee smolin spune că a înţelege o stare fizică e a spune o poveste că nu mai are nici un rost să o descriem (o viziune nouă a ştiinţei aproape, amintind de orientali). şi nu mă gândesc decât la povestaşul lui vargas llosa care ţine întreg universul în viaţă sau la nişte rânduri ale unui autor indian cu dragostea care are nevoie întotdeauna de poveşti, altfel dispare (în 3 ani ptr necunoscători - vezi f. beigbeder).

în planul psihismului uman, principiile cuantice şi ale logicii intuiţioniste se susţin încă ffff, îmi pare. mai şocante sunt speculaţiile macro, unde relaţionismul rules. observatorul e implicat şi spune A sau B exclusiv, fără să le poată depăşi, chiar când conştientizează superpoziţia sa. ca şi cum simt ceva fff clar ca fiind dulce, dar la nivel macro adevărul ar fi că mint şi simt un procent de dulce - corectitudinea privirii lui heiddger care e limitată de orizontul peşterii.
poate cele mai interesante concepte fizice sunt singularităţile. un exemplu arhicunoscut este gaura neagră. singularitatea pare un fel criză din care adevărul poate evolua sau dispare. forţa de atracţie a unei găuri negre nu permite nici unui bit de informaţie să iasă la suprafaţa pentru că acesta ar trebui să depăşească limita vitezei luminii. fotonii nu reuşesc să depăşească bariera. gaura neagră e definită, din perspectiva purtării unor biţi informaţionali, ca un orizont (iar heiddeger şi peştera platoniciană?!), ca o regiune ascunsă. ar putea fi, în psihologie, omonimul inconştientului, doar că dacă inconştientul lasă mesaje, gaura neagră se credea că înghite totul, violând principiul 2 al termodinamicii (lasă wiki, îl redau mai jos).
well, hawkings (fizicianul acela strălucitor în scaun cu rotile) avea să demonstreze că pe marginea găurilor negre există entropie (=stare de echilibru termic sau, în teoriile comunicării, incertitudinea asociată cu o variabilă aleatoare sau teoria accesului asimetric la informaţie care a luat nobelul ptr economie). nu a căzut nimeni de pe marginea unei găuri negre (nu am spus intrat ori pătruns, obsedaţilor) să afle ce e acolo, dar pe margine s-au făcut măsurători. haosul, lipsă a ordinii, e considerat un rezultat al regiunilor ascunse (ce nume frumos pentru inconştient), al informaţiilor ce nu pot fi accesate de către observator, dar care există dincolo de orizontul percepţiei sale. întâlnirile cu inconştientul sunt f asemănătoare şi e f dificil de ieşit de sub forţa sa gravitaţională :)

unii reuşesc mai mult:










alţii mai puţin:











în fine, unii nu reuşesc:








şi, după cum vedeţi, ăia care reuşesc poartă ochelari. cum? nu îi vedeţi la freud? sunt ochelari, nu port-jartiere, chiar dacă toţi ne-am dori asta. luaţi-vă, băi, ochelari.

back to basics :p, în univers nu există stări stabile (pantha rei demonstrat deja), ci o serie de procese, unele derulându-se cu viteze f mici (o piatră poate părea neschimbată 1000 de ani, însă doar pare, nu şi poate). o înţelegere la fel de exactă ar putea să fie că nu există obiecte deloc, ci că ele însele sunt pure procese. procese, deci mişcare, deci căldură, deci energie, deci masă (exagerez poate cu masa puţin şi sună probabil mistic, nu o citiţi dacă nu vreţi, dar e cert că energia are masă). se ştie că o gaură neagră conţine cantităţi imense de informaţie pentru că degajă căldură şi are entropie. o speculaţie, care mă bucur că prinde contur, este că găurile negre sunt un big bang in nuce, puncte de explozie pentru noi universuri. nu aşa sunt oare şi procesele psihice, nu aşa e povestea celor nouă chei ale iniţiatului mistic ce păşeşte pe uşă şi dispare?
aici e construită o frumoasă teorie a mărginirii, despre care voi vorbi într-un alt post, formulată de un fizician contemporan - Bekenstein.
cf principiului 2 al termodinamicii, entropia presupusă de existenţa căldurii ar trebui să nu se modifice la nivel sistemic. mai exact dacă 2 sisteme A şi B sunt puse în contact, atunci ele ori rămân mai departe în starea de echilibru termodinamic iniţial, ori stările de echilibru ale sistemelor sunt perturbate, iar după un anume timp, în urma schimbului de căldură, se stabileşte o altă stare de echilibru termodinamic. mai neoaş, jeana nu e moartă, jeana se transformă. nu ştiu cum, dar mi se pare definiţia perfectă a afectivităţii. heiiii, nu jeana mi se pare definiţia afectivităţii, ci al doilea principiu. gooood, dacă trebuie să arăt pe youtube afectivitate aş alege azi kiss. vedeţi, însă, tot videoclipul. dacă vă pare prea siropos, să ştiţi că versurile originale în coreană sunt f hard. daţi mail, vi le traduc perfect în arabă.
aşaaaaaaa. după două piese, clar aţi uitat ideile. vă rog să recitiţi, de la început. şi săriţi piesele tura asta.
k. continuaţi acum.
dacă înlocuim singularitate cu criză, regiune ascunsă cu inconştient, (dar pe asta e păcat să o înlocuim) căldură/energie cu emoţii/afecte etc şi păstrăm axiomele fizicii, propoziţiile devin înspăimântător de coerente.
iată cum sună principiul 2 de mai sus: echilibrul emoţional într-o relaţie e perturbat de schimbul inechitabil de afecte/emoţii dintr-o parte în alta, el devenind stabil după un timp şi după ce energia e redistribuită în sensul obţinerii unui nou echilibru. totul ar trebui perceput ca procese (interacţiuni) în evoluţie.
încă lucrez la ideile astea şi intenţionam să mai caut ceva despre matematicile relaţioniste şi apoi să încerc să mă pun iar la punct cu freud şi jung. din câte ştiu, pe economie soros a aplicat teze extrase din matematicile relaţionale în câteva dintre teoriile sale (să spunem că s-au dovedit extrem de câştigătoare). deci, revin clar. dacă interesează, însă, aş putea să o fac mai repede.

- Interesant, John! Meditez.
- Desigur, Sir.
- Înainte să te retragi, adu-mi, te rog, pianul, John!
- Desigur. Pentru ce vă trebuie, Sir?
- Am uitat pe el ţigările.


p.s. artemis, salut ...